Evenimentul Zilei: Cum i-am convins pe turiştii străini să arunce gunoiul pe jos

După ce s-au mirat, din tren, de gunoaiele care sufocă Valea Prahovei, un turist englez şi unul chinez au ajuns să-şi lase şi ei resturile la întâmplare când au coborât.

România turistică nu se mai vede de după gunoaie. Un drum cu trenul pe Valea Prahovei oferă turistului o privelişte de neuitat: PET-uri la fiecare metru, pungi, cutii de carton şi gunoaie menajere pe aproape fiecare deal din spatele caselor, dar şi resturi lăsate de cei care au ieşit la grătare pe marginea apelor.

Şeful Gărzii Naţionale de Mediu, comisarul general Silvian Ionescu, spune că nu are ce să facă: sunt prea puţini inspectori, iar dacă nu sunt prinşi în flagrant, cei care aruncă resturile nu pot fi amendaţi.
Şi gările sunt sufocate de gunoaie, sunt ambalaje rămase după călătorii lungi. O călătorie dus-întors cu trenul pe ruta Bucureşti-Blaj te poate face să crezi că lipsa de bun-simţ este molipsitoare.

Am observat asta, călătorind în acelaşi compartiment cu un turist englez şi unul chinez. Aceştia au urcat în Gara de Nord. Când au coborât, la Sighişoara, aveau să exclame: „România este plină de gunoaie!”. În acest caz, ce mai contau o pungă de chipsuri şi o sticlă de suc consumate de ei? Aşa că, la rândul lor, şi-au abandonat resturile pe peron.

„Nu trece un kilometru fără să vezi gunoi!”

Cei doi străini urcă somnoroşi şi fără chef în principala gară a Bucureştiului. După numai o oră, cască însă ochii pe geam. Nu pentru a admira superba privelişte de care auziseră, ci pentru a constata „câtă mizerie este în România”.

„Doamne, uite cum aruncă gunoiul. Sunt sticle de plastic peste tot, ce mizerie! Nu trece un kilometru fără să fie câte o grămadă de gunoi!”, a exclamat englezul către prietenul lui chinez.

Trecând prin Sinaia, un bărbat era în spatele casei şi tocmai îşi arunca găleata cu gunoi pe deal în jos. „Vezi?! De ce nu îi amendează cineva? Păcat de ţara asta, că are ce arăta”, exclamă revoltat englezul. Chinezul este mai resemnat: pare să fie ceva mai familiarizat cu peisajul.

„Gospodari” cu gunoi în spatele curţii

Nici ca român nu te poţi obişnui. Când mergi spre Valea Prahovei, aştepţi muntele ca pe o izbăvire. Numai că, de când încep dealurile încep să apară şi gunoaiele.

La munte situaţia este şi mai rea. În staţiunile Breaza, Sinaia, Predeal, Braşov sau Rupea, dealurile sunt pline de resturi menajere, aflate în „ghenele ad-hoc” din spatele caselor. În Brăteiu, mulţi localnici ies în spatele caselor şi aruncă gunoiul la vale, cu gesturi fireşti. N-are cine să-i tragă de mânecă pe „gospodari”. Orice mustrare e privită cu suspiciune.

La intrarea în oraşele Braşov, Rupea, Mediaş sau Blaj sunt mormane de gunoaie menajere sau provenite din construcţii. După aproximativ trei ore de întrebări retorice, cei doi turişti se resemnează şi se apucă să citească reviste şi să comenteze ceea ce au văzut. Dar, odată ajunşi la destinaţie, în gara Sighişoara, îşi adună bagajele, revistele, coboară din tren, iar înainte de a ajunge pe peronul principal aruncă resturile pe una dintre linii. Nu au nicio remuşcare, li se pare deja un gest banal.

„Doamne, uite cum aruncă gunoiul. Sunt sticle de plastic peste tot, ce mizerie!“
TURIST ENGLEZ

GARDA DE MEDIU

„Nu-i prinzi când trebuie, nu-i poţi amenda”

Inspectorii Gărzii Naţionale de Mediu dau amenzi pentru aruncarea gunoaielor, dar numai atunci când vinovaţii sunt prinşi în flagrant, precizează comisarul general al instituţiei, Silvian Ionescu.

„Avem puţini inspectori de control, care se ocupă şi de poluarea industrială şi de cei care aruncă gunoaie. Nu avem cum să facem faţă. În plus, dacă nu-i prinzi pe respectivii atunci când aruncă gunoiul, nu ai cum să-i amendezi. Motivul: nu poţi demonstra al cui este gunoiul”, explică Silvian Ionescu.

Evenimentul Zilei: „Orașul de vis”, de maxim interes

Primul episod al campaniei, începută de ieri pe evz.ro, a arătat că românii sunt interesaţi să afle unde este cel mai bine să locuieşti. Mulți au comentat aprins și au votat pentru orașul preferat. Pe site-ul evz.ro au fost primite sute de comentarii din partea cititorilor care au apreciat iniţiativa „Oraşul de vis”. Au început deja să fie acordate şi voturi de popularitate, cele mai multe fiind obţinute de Cluj-Napoca (225)…

Aproape toate municipiile participante în campanie au primit note pentru cele şapte criterii de evaluare: infrastructură, administraţie, mediu, cultură şi educaţie, dezvoltare economică, sănătate şi siguranţă. Aceste rezultate vor influenţa, la rândul lor, ierarhia în topul final. Intră pe evz.ro, accesează pagina oraşului preferat şi evaluează în funcţie de propriile tale opinii.
Cele mai ieftine apartamente

Primul oraş cu care am deschis campania este Arad.

În această săptămână, vom parcurge împreună cu cititorii pagini de legende urbane, vom face o incursiune în istoria locurilor, vom prezenta un reportaj şi mai multe interviuri.

Notele pe care evz.ro le-a acordat Aradului, pornind de la cifre oficiale, au fost incluse într-un articol publicat ieri pe site. Am aflat că, din rândul celor 15 oraşe desemnate pentru campanie, în Arad se găsesc cele mai ieftine apartamente (în februarie 2010, când s-a încheiat etapa de documentare).

În numai câteva ore, sute de persoane care au intrat pe evz.ro au evaluat oraşul şi au acordat note de la 1 la 10. Opinia celor care şi-au dat votul arată un oraş mediu, cu note care variază de la 5,38 (la sănătate) până la 6,19 (pentru economia locală).

Critica raţiunii practice

Articolul de deschidere a campaniei „Oraşul de vis” a primit peste 370 de comentarii din partea cititorilor, care s-au alăturat acestui demers unic în presa românească: alegerea celui mai bun oraş din România, prin intermediul publicului şi al cifrelor oficiale.

Unii dintre ei au propus propriul top, în funcţie de preferinţe. S-au regăsit cititori din aceleaşi oraşe, care au format mici grupuri de discuţie. Majoritatea au promovat oraşul natal, indiferent de locul în care se află acum. Au început deja să fie prezentate aspecte pozitive alături de cele negative.

În caracterizarea pe care cititorii au făcut-o oraşului, prin intermediul comentariilor, domină însă criticile. Ceea ce indică preferinţa de a evidenţia un aspect negativ, decât unul pozitiv. Nemulţumirile locuitorilor se leagă de aspecte practice, cu care aceştia se confruntă zilnic: câinii vagabonzi, curăţenia sau infrastructura sunt doar câteva dintre exemple.

Au fost însă şi persoane nemulţumite că oraşul lor nu se află printre cele incluse în campanie.

• Regulamentul campaniei de pe evz.ro menţionează, printre altele, că în „Oraşul de vis” sunt incluse toate localităţile care au peste 150.000 de locuitori, respectiv: Arad, Bacău, Braşov, Brăila, Cluj-Napoca, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Sibiu, Timişoara şi Bucureşti.

Interviuri-surpriză

Zilele care urmează, vom prezenta interviuri în exclusivitate cu trei personalităţi locale, printre care şi primarul Gheorghe Falcă. Urmăreşte campania pentru a afla mai multe despre Arad de la celebrităţi române care se trag chiar de-acolo.

Între timp, câteva indicii cu privire la identitatea lor: primul, un fost campion olimpic la Seul, în 1988, în timp ce al doilea este un cunoscut compozitor, participant la celebra emisiune „Şcoala vedetelor”, iar acum face parte dintr-o trupă rock alternativ.

Care va fi “Oraşul de vis”?

Câştigătorul competiţiei va fi desemnat în august, odată cu încheierea campaniei. Fiecare oraş va avea o săptămână de prezentare, după modelul Aradului, prin şapte materiale: monografie, prezentarea notelor acordate de evz.ro, reportaj, interviuri şi retrospectiva de duminică, pe baza comentariilor primite de la cititori, împreună cu fotografiile trimise de aceştia.

• Nota finală se calculează făcând media între numărul voturilor de popularitate (50%), notele publicului (25%) şi notele www.evz.ro (25%).

• Toate informaţiile despre campanie, regulament şi criterii sunt disponibile pe evz.ro, împreună cu articolul fiecărei zile şi harta interactivă a oraşelor.

„E o temă foarte bună. Oricare oraş din România poate fi de vis, cu condiţia să fie bine întreţinut şi gospodărit cum trebuie. Omul sfinţeşte locul.“,

Evenimentul Zilei: Gazeta matematică, o revistă de când România

“Ce curge în apa voastră, de sunteţi aşa buni la matematică?”, întreba cândva fostul secretar de stat al Statelor Unite, Henry Kissinger. Celebrul diplomat al anilor ‘70 nu arunca vorbe în vânt. Acum, în fiecare dintre cele mai bune 20 de universităţi americane, găseşti câte un profesor român de ştiinţe reale, spune Florin Talpeş, managerului unei companii de software.

Site-urile acestor universităţi îi dau dreptate. Eleny Ionel este prima româncă numită profesor la Stanford, ieşeanul Andrei Hagiu predă la Harvard, Ioana Dumitriu la University of Washington, Adrian Bejan este unul dintre marii profesori de inginerie mecanică de la Duke University, iar cel mai bun tânăr matematician român, Ciprian Manolescu, predă la University of California, Los Angeles (UCLA).

Exemplele pot continua, dar enumerarea s-au putea întinde pe multe pagini, iar riscul ca ea să nu fie completă este uriaş. Mai interesantă este însă o întoarcere în timp, pentru a vedea ce “curge în apa” românească şi a-i oferi măcar jumătate de răspuns lui Kissinger.

Evenimentul Zilei: JOC: Şah, scrabble şi logică

Jocurile de şah (mat din patru mutări), scrabble şi logică de săptămâna aceasta:

JOC LOGICĂ

Pe o masă sunt nouă bile care par identice. Totuşi, doar opt dintre ele au aceeaşi greutate, iar una este un pic mai grea. Ai la dispoziţie o balanţă. Cum găseşti bila cea grea, dacă ai voie să foloseşti balanţa de două ori.

Evenimentul Zilei: Cum îi educi pe bărbaţi să-ţi ignore decolteul

Actriţa premiată cu un Oscar, Marion Cotillard, a găsit accesoriul potrivit, care să mute privirea bărbaţilor de la decolteul doamnelor, la ochi: o pereche de sâni în miniatură purtaţi pe frunte.

Ca să fie şi mai convingătoare, frumoasa franţuzoaică a acceptat să filmeze un clip publicitar.

Pe nişte imagini grăitoare actriţa îşi spune replicile: “În America totul este posibil. Este tărâmul tuturor posibilităţilor. Unde visurile devin realitate. Este un loc plin de oportunităţi. Însă femeile din America încă trebuie să facă faţă obsesiilor sexuale din partea bărbaţilor. Oriunde merg, mai ales la muncă”.

“Forehaed tittaes”, secretul franţuzoaicelor

Tot ea vine şi cu soluţia: “Femeile din Franţa ştiu de secole că pentru a câştiga respectul unui bărbat trebuie să te privească în ochi. Câştigaţi-le respectul fără să vă puneţi în pericol feminitatea”.

Parodia a fost difuzată în Statele Unite pe 8 martie, chiar de ziua internaţională a femeilor şi a făcut vâlvă în toată presa.

Înregistrarea postată pe site-ul funnyordie.com a ajuns cel mai accesat clip de pe internet numai în câteva ore.

Alături de Cotillard, în clip mai apar Taraji P. Henson, Leslie Ann Warren şi William Fichtner.

Evenimentul Zilei: Viaţa secretă a femeii musulmane

Primul chick-lit arăbesc, „Fetele din Riad”, pentru care scriitoarea saudită Rajaa al-Sanea a primit ameninţări cu moartea, apare în librăriile româneşti, la Editura Polirom.

Cartea care a fost comparată, ironic, cu „Totul despre sex”, în varianta arabă, se lansează zilele acestea în România, la Polirom, în colecţia Chic. „Fetele din Riad”, de Rajaa al-Sanea, este primul chick-lit despre femeile musulmane, scris „din interior”, de o tânără saudită. În Arabia Saudită, volumul a fost interzis, dar a devenit bestseller în Liban, în 2005.

La acea vreme, scriitoarea avea doar puţin peste 20 de ani, însă destul nerv încât să îndrăznească să publice un roman care avea toate şansele să stârnească un imens scandal în lumea islamică. La puţin timp după apariţia cărţii, a primit ameninţări cu moartea, pentru vina de a le fi „defăimat” pe femeile musulmane, dezvăluind detalii intime din viaţa lor.

„Fiecare dintre ele trăieşte în umbra unui bărbat”

Alte voci, la fel de acide, au comentat că doar 1% dintre femeile arabe, şi anume cele din pătura de sus, se pot regăsi în cele patru personaje ale cărţii. E, de fapt, lumea din care face parte şi Rajaa al-Sanea, fiica unor doctori înstăriţi din Riad, absolventă a Facultăţii de Stomatologie şi, în prezent, stabilită la Chicago.

Al- Sanea a devenit populară după traducerea cărţii în engleză, la Editura Penguin, în 2007. Volumul, nominalizat la Dublin Literary Award, ar putea fi ecranizat. Fetele din Riad sunt Gamrah al-Qusmanji, Sadeem al-Horaimli, Lamees Jeddawi şi Michelle al-Abdulrahman, patru femei cu destine şi personalităţi diferite, însă toate supuse aceluiaşi set nesfârşit de reguli.

Sunt, se pare, personaje reale. „Pentru că fiecare dintre ele trăieşte ghemuită în umbra unui bărbat sau a unui zid, ori a unui bărbat care este un zid, sau, pur şi simplu, stă ascunsă în întuneric, am decis să schimb toate numele şi să fac unele modificări ale faptelor reale”, scrie Rajaa al-Sanea.

Contactul cu cei de sex opus, „fugitiv şi întâmplător”

Romanul este redactat sub forma unui jurnal publicat pe un grup de yahoo, şi fiecare capitol debutează cu răspunsuri la comentariile cititorilor. Cele patru femei, deşi au fost educate în Occident, comunică pe internet şi prin mobil cu viitorii lor soţi şi au acces la accesorii scumpe, sunt nevoite să se strecoare printre aceleaşi prejudecăţi, tradiţii şi reguli impuse de religie.

În studenţie, „contactul cu persoanele de sex opus nu mergea niciodată mai departe de întâlnirea întâmplătoare şi fugitivă” - clipa era savurată flirtând la fel de fugitiv -, mamele aleg miresele şi decid căsătoriile, iar rendez-vous-urile de amor fără consimţământul famiililor pot sfârşi cu arestări.

Peste toate, un consimţământ tacit privind iubirea, supremul subiect tabu. „Orice relaţie de iubire care de abia se înfiripa, indiferent cât era de nevinovată sau de pură, era sigur percepută ca suspectă şi, în concluzie, reprimată”, spune autoarea, prin vocea personajelor.

„Mamele-de-băieţi”

Cititorul occidental va savura, pe lângă detaliile din intimitatea cuplurilor musulmane, şi umorul scriitoarei. „La nunţi, recepţii şi reuniuni sociale unde se întâlnesc femeile, mai ales femeile în vârstă care umblă cu peţitul (sau «fonduri de capital şi mame-de-băieţi», cum ne place nouă, fetelor, să le numim), trebuie să urmezi strict această tactică: «Abia dacă păşeşti, abia da că vorbeşti, abia dacă zâmbeşti, abia dacă dansezi, fii matură şi înţeleaptă, gândeşte mereu înainte de a face ceva, măsoară-ţi cuvintele cu grijă»”.

Mamele fetelor sunt ulterior contactate de mamele-de-băieţi şi aşa se înfiripă mariajele. O altă regulă nescrisă spune că soţia ar trebui să-i reziste soţului cel puţin câteva zile, după nuntă. „Regula de Aur a mamei ei i se tot învârtea prin minte. «Nu te lăsa uşor». Refuzul - acesta este secretul prin care se activează pasiunea bărbatului. (…) Numai că ea stabilea un nou record: trecuseră şapte nopţi şi soţul ei nu se atinsese de ea”, e istoria tragicomică a lui Gamrah.

Sadeem e părăsită de soţul ei, în mod inexplicabil, pentru că i s-a dăruit cu câteva zile înainte de nuntă, iar Michelle este refuzată de părinţii celui pe care-l iubeşte din cauza unei vechi tradiţii care divizează societatea sau dită în două clase, ai căror membri nu se căsătoresc între ei.

FRAGMENTE ÎN EXCLUSIVITATE

„Femeia este pentru un bărbat aşa cum este untul pentru soare“

„Gamrah zâmbi şi mai larg în timp ce asculta laudele prietenilor ei şi observă invidia pe jumătate ascunsă din ochii lor. Toate trei se fotografiară cu fericita mireasă. Sadeem şi Lamees începură să danseze în jurul ei, în vreme ce privirile tuturor acelor doamne în vârstă, care îşi dedică viaţa aranjării de căsătorii, nu se mai puteau dezlipi de trupurile lor. (…) Brusc, bărbaţii dădură buzna pe uşă, iute ca nişte săgeţi, cea mai rapidă săgeată fiind mirele, Rashid al-Tanbal, care se îndreptă direct spre mireasa lui de pe estradă. Femeile se retraseră în masă, căutând cu disperare orice aveau la îndemână, ele sau prietenele lor, care să le ascundă părul şi faţa – ca să nu mai pomenesc de orice alte părţi ale corpului dezgolite – de ochii acelor bărbaţi care înaintau în pas de marş.

Când mirele şi însoţitorii săi se aflau la doar câţiva paşi depărtare, Lamees trase brusc de colţul feţei de masă ca să-şi acopere decolteul. Sora ei geamănă, Tamadur, folosi un şal asortat cu rochia pentru a-şi acoperi părul şi spatele gol, în vreme ce Sadeem îşi trase pe ea o abaya brodată şi voalul de mătase, înfăşurându-şi corpul şi partea de jos a feţei. Michelle însă rămase la fel, exact aşa cum era, şi îi cercetă pe bărbaţi unul câte unul, neluând în seamă bombănelile şi privirile cu adevărat înţepătoare pe care şi le atrase din partea unora dintre femei. Rashid îşi croi drum spre scenă împreună cu tatăl lui Gamrah, unchiul şi cei patru fraţi ai ei.

Fiecare bărbat încerca să-şi descarce pe hardul mental cât mai multe chipuri de femei, în vreme ce acestea din urmă, la rândul lor, se holbau la unchiul lui Gamrah, care, la cei peste patruzeci de ani ai săi, aducea izbitor de mult cu frumosul poet, prinţul Khalid al-Faisal.
(…)

„În camera ei de la Hotel Georgione din Veneţia, Gamrah stătea aşezată pe marginea patului. Se dădea pe coapse şi pe picioare cu o loţiune de albire a pielii făcută de mama ei din glicerină şi lămâie. Regula de Aur a mamei ei i se tot învârtea prin minte. Nu te lăsa uşor. Refuzul – acesta este secretul prin care se activează pasiunea bărbatului. La urma urmei, sora ei mai mare, Naflah, nu i s-a dăruit soţului ei decât în cea de-a patra noapte, iar sora ei Hessah făcuse cam la fel. Numai că ea stabilea un nou record : trecuseră şapte nopţi şi soţul ei nu se atinsese de ea.

Rashid nu se atinsese de ea, deşi ea fusese extrem de dornică să renunţe la teoriile mamei ei chiar din prima noapte, când şi-a dat jos rochia de mireasă şi s-a îmbrăcat cu cămaşa de noapte de culoarea fildeşului (pe care şi-o pusese pe ea de câteva ori înainte de nuntă, fâţâindu-se în faţa oglinzii din camera ei şi stârnindu-i toată admiraţia mamei sale, care murmurase la nesfârşit numele Domnului pentru a îndepărta invidia, în timp ce îi făcea cu ochiul, sugestiv, fiicei ei). Aprobarea încântată a mamei o umpluse pe Gamrah de încredere şi mândrie, chiar dacă ştia că expresia de pe chipul mamei ei era un pic exagerată.

Numai că în noaptea nunţii, când ieşi din baie, îl găsi… dormind. Şi deşi aproape c-ar fi putut să jure că Rashid se prefăcea, teorie pe care mama ei, în ultima lor convorbire telefonică, o puse pe seama „şoaptelor rele ale Satanei“, ea a fost de acord să-şi consacre toată energia pentru „a-l duce cu zăhărelul“, mai ales că mama ei o anunţase recent la telefon că politica rezervei avusese, de bună seamă, în acest caz, tocmai efectul opus celui scontat.

De când Gamrah se măritase cu Rashid, mama ei devenise mai îndrăzneaţă în discutarea „treburilor bărbaţilor şi femeilor“. De fapt, înainte de semnarea contractului ei de căsătorie, mama sa nu îi vorbise deloc despre astfel de chestiuni. După aceea însă, Gamrah primi un curs rapid de pregătire în arta seducţiei de la aceeaşi femeie care cândva rupea paginile din romanele de dragoste pe care Gamrah le împrumuta de la prietenele ei de la şcoală şi care nici măcar nu o lăsa să meargă acasă la prietenele ei, cu excepţia lui Sadeem, pe a cărei mătuşă, Badriyyah, mama lui Gamrah ajunsese să o cunoască destul de bine în cercurile sociale ale femeilor din cartier. Mama lui Gamrah era ferm credincioasă teoriei că, lăsată nesupravegheată, „femeia este pentru un bărbat aşa cum este untul pentru soare“.

OFERTE DE MĂRŢIŞOR

„Arta iubirii” şi „Frumosul sex al bărbaţilor”

Editurile româneşti au lansat pe piaţă, la începutul lunii martie, mai multe titluri dedicate cititoarelor.

Humanitas vine cu o ofertă generoasă, care include volume ca „Pictoriţa din Shanghai”, de Jennifer Cody Epstein, „K: Arta iubirii”, de Hong Ying - ambele editate de Humanits Fiction - „Dragostea. Citate”, de Paulo Coelho, „Ghidul femeii ocupate”, de Mary Hartley - o carte practică cu sfaturi pentru femeia modernă - sau „Două femei la Praga”, o traducere în premieră din creaţia lui Juan Jose Millas.

Romanul „Pictoriţa din Shanghai”, de Jennifer Cody Epstein, publicat în 2008 şi tradus în mai multe limbi, reconstituie povestea lui Pan Yuliang, una dintre cele mai talentate şi nonconformiste artiste chineze ale secolului trecut.

Pan Yuliang şi-a descoperit vocaţia pentru pictură după ce a fost răscumpărată dintr-un bordel de viitorul ei soţ. În adolescenţă, fusese vândută pentru pro stituţie de unchiul ei dependent de opium.

Plăcerea ca scop

„K: Arta iubirii”, de Hong Ying, se bazează pe o poveste de dragoste celebră, cea dintre Julian Bell, nepotul Virginiei Woolf, şi scriitoarea Lin Cheng, pe care au torul o „reinventează” cu talent.

Tot de Mărţişor, IBU Publishing a lansat „Frumosul sex al bărbaţilor”, de Florence Ehnuel, un eseu în care autoarea „combină confesiunea cu reflexia filosofică asupra sexualităţii” şi ana lizează felul în care femeile se raportează la corpul şi sexul masculin.

În colecţia „Psihologie”, la Nemira, a apărut „Sex, droguri şi ciocolată”, de Paul Martin, un eseu despre plăcerea ca scop şi limitele ei.

Evenimentul Zilei: Ploieşti: bate ceasul, trece gazul

Când cobori din tren, în Ploieşti miroase a gaz. Se spune că a nimerit orbul Brăila, dar zicala s-ar aplica perfect în cazul Ploieştiului, oraşul care nu scapă de izul acesta niciodată.

Este însă un blestem asumat, întrucât petrolul şi gazele naturale asigură cele mai multe dintre locurile de muncă de aici.

Ploieştiul este un oraş turistic doar daca eşti un fan înrăit al covrigilor ieftini sau dacă ai gusturi un pic cam ciudate. Blocurile mânjesc cerul, iar cultura, deşi există, este ascunsă pe străzi lăturalnice, pe care tramvaiul circulă zgomotos cu maşinile claxonând în spate ca la înmormântare.

Un oraş cu ghinion istoric

Pentru starea de acum, poţi da vina pe toată lumea, dar oraşul are parte de un ghinion istoric. Când Mihai Viteazul a transfomat un sătuc în târg domnesc, steaua Ploieştiului părea una promiţătoare. Se întâmplă în 1597, an după care a urmat un întreg secol de transformări şi dezvoltare.

La început de secol XIX, în oraş se construia întruna. Multe dintre clădiri se înălţau chiar într-un stil îndrăzneţ, pe care arhitecţii îl socotesc undeva “la graniţa dintre modern şi tradiţional”. Dar tocmai atunci a lovit prima năpastă. La 12 iunie 1837, vatra târgului a fost măturată de o inundaţie nemaivăzută până atunci în aceste locuri. Unele locuinţe vechi au ajuns una cu pământul, iar bazele altora s-au subrezit zdravăn, lăsând timpul sa fie socotit vinovat pentru dispariţia lor.

Au rămas însă câteva clădiri (le puteai număra pe degete) de secol XVIII, dar, imediat după ploile epocale, a venit şi cel mai mare incendiu. Şi s-a ales cenuşa de aproape toată istoria. Singura clădire care a rezistat acelor vremuri învolburate şi, apoi, războaielor, a fost casa

lui Hagi Prodan, astăzi muzeu cochet.

O istorie comprimată într-o casă

Ploieştiul istoriei este în mare parte comprimat în aceasta casă cu trei camere unite de un hol, sub care se află un beci, astăzi cafenea literară. Casa datează din 1785 şi a aparţinut unei familii înstărite din Ploieşti. Din 1801, anul în care negustorul Ivan Hagi Prodan se însoară cu Mariţa, cei doi se mută în această casă, dăruită de socrul-mic.

Încă din drum, de lângă tramvaiul zgomotos, casa pare

străina locului. Te apropii de ea ca de un copac singuratic într-o câmpie pârjolită şi începi să îţi pui primele întrebări. Pe o placă de la drum scrie Muzeul “Casă de târgoveţ secolele XVIII - XX”. După ce treci de poarta de la intrare, te poţi socoti un călător ilegal în lumea secolului al XVIII-lea. Casa ploieşteană este specială prin modul în care împleteşte, cu gust, stilul românesc cu frânturi din stilurile orientale.

În faţa ta se află un cerdac înalt, care servea ca loc de luat masa si chiar de dormit în serile calduroase de vară. Zugrăveala exterioară a casei are, în partea superioară, motive ornamentale florale, viu colorate, amintind de stucaturile brâncoveneşti.

Interiorul casei depăşeşte însă aşteptările pe care le ai privindu-i exteriorul. În salonul de la intrare, găseşti saltele orientale, iar, în mijloc, o măsuţă care serveşte ca suport pentru câteva narghilele. Hagi Prodan era un cunoscut negustor al vremii. Împreună cu servitorii ţigani care munceau în beciul de sub locuinţă, Hagi (machedon la origini) prelucra alama cu o măiestrie apreciată de toată lumea. Din călătoriile sale în Orient, se întorcea cu tot felul de obiecte. Unele dintre acestea sunt pernele decorate cu solzi de peşte sau sidef, alături de vase de ars mirodenii, ciubuce sau chilimuri.

Tradiţional şi oriental

Cel mai însemnat obiect este expus în camera de zi. O Biblie în imagini, adusă de la Ierusalim, acoperă o mare parte din peretele din stânga uşii de la intrarea în cameră. Icoana este datată 5 iunie 1819. Dacă poţi să îţi desprinzi ochii de la formidabila lucrare pe pânză şi priveşti tavanul, vei vedea ceva destul de ciudat. În lemn masiv, sunt sculptate Soarele

si stelele, cu o asemenea atenţie la detalii încât ai crede ca oamenii care au comandat această lucrare aveau un cult al Soarelui. Nici vorbă, spun istoricii, este doar o atracţie spre frumos, un element pe care Hagi Prodan l-a observat şi a plăcut ochiului negustorului.

Tot în camera de zi, observi o sobă care te induce din nou în eroare. Este construită în stil tradiţional, numai că ciucurii care ies în relief sunt un împrumut oriental neaşteptat. Un dulap de colţ ţine o imensă ladă de călătorie, iar, imediat lângă, se află o pendulă franţuzească, care trebuie întoarsă la fiecare opt zile.

Bucătăria este lipsită de fandoseli. Cuvântul de bază este “util”. În dulapul din fundul camerei se află farfuriile. Ochii cad uimiţi pe cele din argint, datate 1824 şi spre vasele de ceramică purtând motive româneşti, vechi de 150 de ani.

Soba seamănă celei din camera de zi, numai că are montată o plită în partea dinspre uşă. Pe aceasta se află o tavă cu nisip şi două ibrice, precum şi câteva ceainice şi tăvi atent lucrate în alamă.

Treci din nou prin hol şi ajungi la dormitorul fetelor, care acum serveşte ca birou al custodelui casei. Lângă acesta se află dormitorul părinţilor, Mariţa şi Hagi Prodan, mobilat simplu, cu un pat din lemn, înconjurat de piese realizate prin intrasie de sidef. De pe geamul dinspre drum, cei doi vedeau oborul, unde negustorii din Transilvania, Moldova sau Muntenia îşi prezentau mărfurile. În prezent, vederea este mult mai îngustă, piaţă largă de secol XVIII-XIX a devenit din ce în ce mai mică, astfel încât acum, pe strada Democraţiei, maşinile aşteaptă tramvaiul să îşi ia călătorii din staţie pentru a-şi continua drumul.

Spre muzeul Ceasului

De la Casa de târgoveţ până la Muzeul Ceasului ai de mers doar 2-3 minute. Treci prin faţa unui hotel luxos şi ajungi într-o curte în care se află bustul lui Nicolae Simache, omul care a avut ideea unei colecţii de ceasuri, unică în România. Director al Muzeului de Istorie între 1954 şi 1971, Simache a deschis Muzeul Ceasului într-o sală a Palatului Culturii din Ploieşti, în anul 1963.

Prin donaţii, dar mai ales prin achiziţii, colecţia avea să se lărgească rapid, astfel încât, în 1972, muzeul se muta într-o casă de sfârşit de secol XIX, care a aparţinut lui Luca Elefterescu, politician conservator care a fost prefect al Prahovei.

Ochiul parcă aşteaptă un ceas în faţa intrării, dar el nu se arată. Interiorul, cu piese de o valoare deosebită, ar merita din plin această formă ieftină de reclamă, care poate ar aduce mai mulţi oameni de partea preţioasă a pragului de la intrare.

În muzeu, se aude câte o bătaie la fiecare sfert de secundă. Din timp în timp, câte un ceas de perete se trezeşte şi bate molcom, pentru ca apoi să se rezume la banalul său tic-tac.

Cel mai vechi ceas - din 1544

În stânga intrării, sunt ceasurile cu adevărat vechi. Cel mai vechi este un ceas astronomic de la mijlocul secolului al XVI-lea. Este lucrat de un celebru meşter din Amsterdam şi datat 1544. Lângă el, pe un perete, este expus un ceas cu apă. Realizat la Londra de Charles Rayner, ceasul funcţionează pe un principiu foarte simplu. Limba care indică ora se mişcă odată cu eliberarea apei dintr-un rezervor instalat sub cadran.

Dintre piesele de orologerie veche se mai disting nisiparniţele, cea mai veche fiind una dublă, de la începutul secolului al XIX-lea. Imediat lângă “partea veche” este o vitrină cu ceasuri de mobilier, printre care şi unul lucrat în Germania secolului XIX pentru Nicolae Iorga.

Apoi, urmează o primă aventură în lumea ceasurilor de buzunar. Faci cunoştinţă cu bătrânul ceas lucrat la Linz de Jacob Philipp, unul dintre mari meştrii ai secolului al XVII-lea. Datat 1655, ceasul este semnat pe cadran şi chiar pe piesele mecanismului şi avea chiar un sistem deşteptător, ne explică Carmen Banu, conservator al colecţiei. Copiatori erau destui, astfel că un element de siguranţă în plus era indicat. Din secolul XX, chiar şi carcasa avea să fie semnată.

Ceasurile lui Cuza şi Carol I

Pe lângă ceasurile cu cifre romane şi arabe, pot fi observate pendule sau ceasuri de buzunar cu cifre turceşti, cele mai multe fiind comenzi ale Imperiului Otoman. Elveţienii s-au gândit şi la ceasul anti-furt, care are un lanţ cu sistem de închidere asemănător celor de la biciclete. Tot ei au produs, începând cu secolul XX, ceasuri cu afişaj digital, pentru cei care se plictiseau să se uite roată pe marginile cadranului.

Un meşter francez care a realizat că munca de ceasornicar este un soi de artă a produs prima colecţie de ceasuri-schelet, în care mecanismul este lăsat la vedere. Muzeul continuă cu superbele ceasuri în stil Ludovic al XIV-lea. Unul dintre ele este un ceas de şemineu produs de firma Planchon, cu o pictură la bază, reprezentând o bază militară. În ciuda bărbaţilor înarmaţi din reprezentare, ceasul are aspectului unei femei grase, care stă aşezată pe un scaun, iar fundul imens iese în evidenţă (vezi ceasul cel mai din dreapta din poza de mai jos). Dar, desigur, este doar un ceas, iar fiecare om îi poate ataşa ce figură sau arătare doreşte.

În apropiere este şi un ceas în stil rococo, din Franţa secolului al XVIII-lea. Are forma unui violoncel fără coadă, foarte bogat în ornamente florale. Atrag atenţia trandafirii din jurul cadranului, care recomandă ceasul de perete pentru camera unei doamne.

Cea mai mare concentraţie de ceasuri care au aparţinut personalităţilor din România debutează cu un superb ceas al lui George Coşbuc. Ceasul a fost achiziţionat de la un prieten al fiului poetului. Ceasul, lucrat în Germania, a fost folosit de Coşbuc în biroul de pe Calea Plevnei, din Bucureşti. Lângă acest ceas este cel al lui Alexandru Ioan Cuza, adus din palatul de la Ruginoasa. Găseşti aici şi ceasuri care au aparţinut lui Mihail Kogălniceanu, Duiliu Zamfirescu, Theodor Aman şi alţii.

Există şi o cameră rezervată ceasurilor de buzunar, unde ai parte de a doua parte a aventurii în această lume a detaliului. Într-una dintre vitrine este expus un ceas din aur al lui Carol I, alături de un ceas dăruit de Alexandru al II-lea ducelui Nicolae.

Un colţ al muzicii: întâlnire cu strămoşul CD-ului

Însă partea cea mai vie a muzeului este cea a ceasurilor populare, cutiilor muzicale şi gramofoanelor. Cele mai multe ceasuri populare sunt cele nemţeşti, multe având parte de ilustraţii şi muzică. Unul dintre aceste obiecte reprezintă o scenă dintr-o fierărie. Potcovarul bate de trei ori la intervale regulate, ciocanul fierarului căsăpeşte bucata de metal de pe nicovală la fiecare trei secunde, iar căţelul care priveşte la calul “încălţat” dă din coadă la fiecare secundă.

Austriecii au şi ei asemenea colecţii, la Ploieşti ajungând un ceas cu animaţii din secolul al XIX-lea. Acesta are parte şi de muzică, potrivită pentru figurinele de circ care se mişcă în trecerea secundelor.

Ceasul austriac te introduce în lumea sunetului. Descoperi strămoşul CD-ului, discul din carton perforat, şi apleci urechea la cutiile muzicale. Una, produsă în Elveţia secolului XIX, este o comandă românească, printre cele opt melodii reproduse auzindu-se acordurile unor compoziţii din folclorul românesc, ca “Hora nuntaşilor” sau “Am un focu la inimioară”.

“Vreau să-mi spui, frumoasă Zaraza”

În acest colţ care îi fascinează mai ales pe copii găseşti şi un automat muzical cu monedă, care propune un teatru de păpuşi. Discurile de carton îşi cântă melodiile în gramofoane, dar cel care te cheamă cel mai tare lângă el este un patefon englezesc de secol XX (foto

dreapta), vândut în România de un distribuitor de “mobile, gramofoane, plăci, biciclete şi maşini de cusut” din Bacău.

Cântă “Zaraza”, melodie interpretată de Cristian Vasile, iar vâjâitul ataşat muzicii seamănă cu cel produs de un radio atunci când frecvenţa nu este tocmai cea mai bună.

Muzeul are 400 de obiecte expuse, dar colecţia include peste 4.000 de piese, ceasuri şi componente. O expoziţie a ceasurilor de personalităţi - unde ploieştenii vor aduce ceasurile care au aparţinut lui Alexandru Averescu, Nicolae Titulescu, Theodor Aman, Mihail Sadoveanu sau Ellei Negruzzi - va avea loc în această lună la Palatul Cotroceni. Aici vor fi expuse şi alte ceasuri de personalităţi, adunate din muzeele din întreaga ţară.

INFO - Muzeele sunt închise lunea. Atât la Muzeul Ceasului, cât şi la Casa de târgoveţ, un bilet de intrare costă 8 lei. Pentru studenţi, elevi sau grupuri, se fac reduceri.

Casa de târgoveţ a fost observată de Nicolae Iorga şi transformată în muzeu imediat după Primul Război Mondial. Casa seamănă izbitor cu Casa Memorială Nicolae Iorga, din Vălenii de Munte.

Evenimentul Zilei: O nouă identitate pentru România, fostul tigru din Balcani

În partea a doua a interviului realizat cu fostul ambasador al SUA în România, în timpul administraţiei Clinton, Jim Rosapepe vorbeşte despre modul în care ţara noastră este percepută acum şi despre mizele economice care odată i-au adus supranumele de tigru din Balcani.

Fostul diplomat, acum senator al statului Maryland, a indicat şi locul României pe noua hartă a lumii. În noiembrie 2009 a lansat o carte pe care a realizat-o împreună cu soţia sa, Sheilah Kast.

Prin experienţa proprie a celor trei ani petrecuţi în România, cuplul a dorit să arate americanilor ceea ce reprezintă, de fapt, ţara noastră şi să demonteze vechile mituri.

Cartea, “Dracula is dead. Despre cum au supravieţuit românii comunismului, l-au eradicat şi au revenit după 1989 ca Noua Italie”, a atras şi atenţia mass-media din SUA şi a stârnit curiozitate în societatea americană.

Jim Rosapepe a fost numit ambasador în România pe 4 februarie 1998. În timpul mandatului său de trei ani, până în 2001, a primit, din partea preşedintelui Ion Iliescu, Ordinul Naţional “Steaua României” în grad de Mare Cruce. În locul său, americanii l-au numit ambasador pe Michael Guest. În perioada în care Guest a fost ambasador a avut loc şi vizita preşedintelui George Bush, iar România a fost primită în NATO.

Soţia sa, Sheilah Kast, este un jurnalist care a lucrat pentru posturile americane de ştiri PBS, ABC şi CNN. A transmis, pentru ABC, colapsul comunismului în Moscova şi Tbilisi, şi a comentat prima călătorie a lui Hillary Clinton în Europa de Est. Este gazda emisiunii TV săptămânale de ştiri AARP, Inside E Street, şi are o emisiune-magazin pe postul de radio WYPR.

Evz vă prezintă astăzi a doua parte a interviului acordat pentru strada32.com şi evz.ro. În ediţia de ieri, a doua parte a interviului, despre noua generaţie a României, situaţia vizelor pentru SUA şi perspective economice.

EVZ: Sunt mulţi români tineri din generaţia anilor ’70–’80 care au decis să-şi încerce şansele în afara ţării şi, în acelaşi timp, mulţi tineri talentaţi pun bazele unei economii antreprenoriale în ţară. Aţi putea să oferiţi o prognoză relativă la cum ar putea talentul şi inteligenţa românească să schimbe lucrurile în ţară?
Jim Rosapepe: Românii deja au pornit să schimbe lucrurile, deşi poate părea că acest lucru nu se întampla în timpul recesiunii. Din punct de vedere economic, cea mai importantă forţă a României sunt puternicele abilităţi ale oamenilor săi.

Parte din această forţă este etica de muncă pe care o deţin, despre care am auzit ca fiind apreciată de mulţi angajatori din SUA. O altă parte este reprezentată de soliditatea valorilor de familie ale României, ceea ce se reflectă într-o rată mult mai scăzută a criminalitaţii şi a abuzului de droguri, decât cea cu care suntem obişnuiţi în America.

Iar un alt aspect este creativitatea care îi reprezintă şi care poate fi observată în artă, publicitate, programele software şi, din păcate, ocazional, în veleitaţile legate de computer-hacking. Însă, cea mai importantă sursă a capacităţilor lor este extinderea şi profunzimea educaţiei la care au acces.

În acest sens, dacă privim în mod onest, perioada comunistă nu a fost în întregime negativă. Înainte de comunism, România a făcut un efort major să extindă gradul de educaţie şi să atingă nivele înalte de performantă în educaţie avansată. Pentru a le acorda credit, comuniştii au construit pe această bază.

Au extins accesul la educaţie în mod notabil. Ca şi alte societăţi comuniste, au prevăzut un sistem garantat de muncă pentru omul de rând, în beneficiul unei presiuni mai reduse asupra tinerilor, în mod special în cazul celor săraci din zonele rurale, pentru a avea munca asigurată şi în felul acesta permitând unui număr mai mare de copii să meargă la şcoală. În acest mod, au creat oportunitaţi pentru copiii inteligenţi şi muncitori ai lucrătorilor şi tăranilor să meargă la universitate împreună cu cei ai claselor profesionale.

Cum percepeţi România în acest moment?
La momentul actual România generează ingineri software la o rată mai ridicată în raport cu populaţia sa, decât Statele Unite. Zeci şi zeci de companii americane şi europene au venit în România pentru accesul la aptitudinile inginereşti gata create. Este cazul Wisconsin Machine Tools, care a cumpărat întreprinderi de instalaţii mecanice în România, cu intenţia iniţială de a utiliza capacităţile de producţie din România.

Când au sosit în ţară, au realizat că românii aveau de asemenea aptitudini inginereşti de vârf şi au început să lucreze cu ingineri români. Am observat aceeasi situaţie şi în cadrul industriilor de mecanică agricolă, auto şi hidroelectrice.

În mod cert, există aproape o ironie fericită în această situaţie: Ceauşescu a intenţionat să creeze un sector industrial de sine stătător, construit pe modelul perioadei târzii a secolului nouasprezece şi începutul secolului douăzeci. Cu toate că a eşuat în demersul său, în procesul iniţiat a ajutat în crearea unei forţe de muncă foarte capabilă, cu veleitaţi multilingvistice, pregatită să reusească în economia globalizarii informatiei din secolul actual.

Un alt exemplu al forţei economice pe care România o exercită în secolul actual este faptul că în perioada de după revoluţie, numărul studenţilor în educaţie înaltă s-a dublat.

În mod surprinzător, aceasta nu se întâmplă din cauza faptului că guvernul a investit mai mult în educaţie înaltă – nu a fost în postura de a realiza acest lucru. Se datorează culturii pentru educaţie care este atât de puternică în România, încât universitaţi private, finanţate prin taxe individuale, au fost create de la zero în mai puţin de un deceniu.

Cu toţii ne-am dorit, după decembrie ’89, o nouă reprezentare a României, pentru a înlocui mitul Dracula, moştenirea sumbră a perioadei comuniste, ambiguitatea relaţiilor cu etnia maghiară în Transilvania. Reuşiţi să oferiţi exact această nouă reprezentare!

Cum aţi plasa România pe harta lumii în noua decadă? Care este perspectiva pe care o oferiţi în ceea ce priveşte poziţia sa geo-politică şi relaţiile diplomatice?
România este o forţă economică şi diplomatică în UE şi NATO mult mai importantă decât mulţi reprezentanţi din Vest o realizează. Cu aproape 22 milioane de oameni, România deţine a şaptea mare populaţie în cadrul Uniunii Europene. Deşi a ieşit din comunism într-o prăpastie mult mai adâncă decât aproape toate celelalte state din fostul satelit sovietic, a progresat simţitor într-o perioadă relativ scurtă de timp.

A reuşit să atragă peste 100 miliarde de dolari în investiţii străine directe. Pe perioada a cinci din ultimii şase ani, a înregistrat o rată de creştere de aproape 7%, una dintre cele mai înalte în Europa, Est sau Vest.

Înainte de recesiunea din 2009, a devenit tigrul Balcanilor. Există toate motivele să ne aşteptăm la o revenire a creşterii economice şi la faptul că România va continua progresul său economic. Ca şi membru NATO, România este văzută de către Statele Unite ca şi un aliat valid.

Aţi fost extrem de repede adoptat de către români în timpul mandatului, iar în noua carte amintiţi despre momentele importante ale relaţiei pe care aţi avut-o cu România. Care sunt aşteptările personale de la ţara noastră? Cum aţi dori să vedeţi România în relaţie cu SUA?
Am observat, de-a lungul timpului, că atunci când românii şi americanii sunt împreună, devin prieteni excelenţi şi buni parteneri. Speranţa noastră este să extindem şi să adâncim aceste relaţii.

Acesta este motivul pentru care am decis să scriem, eu şi soţia, noua noastră carte, Dracula Is Dead – ca în felul acesta americanii să afle despre adevărata Românie pe care am cunoscut-o noi, dincolo de stereotipurile bi-dimensionale pe care atât de mulţi americani le pastrează, limitate la Dracula, dictatori şi orfani.

Sperăm ca acest lucru să încurajeze mai mulţi americani să viziteze România şi să o cunoască ei înşişi. La fel de mult ne-ar face plăcere să vedem mai mulţi români vizitând SUA. Acum, fără viză, pot veni numai vizitatori din aproape treizeci de ţări, cu precădere din Vestul Europei, iar România nu este una dintre ele.

Prietenii noştri români ne întreabă mereu, “de ce este ok pentru noi, ca români, să călătorim în Franţa, U.K. şi Germania fără să fie nevoie de viză, dar nu şi în SUA?” Bună întrebare. Parte din preocuparea românilor despre vizele SUA este de natură pragmatică.

Mii de români ar dori să aibă posibilitatea să viziteze, cu uşurinţă, nepoţii, să asiste la festivităţile de absolvire, să lucreze cu parteneri de afaceri şi să studieze la universităţi în Statele Unite, la fel cum o fac şi în Europa.

Dar este de asemenea un motiv simbolic şi emoţional. Românii nu înţeleg de ce sunt trataţi diferit de către aliaţii lor americani şi europeni – de ce fiii lor soldaţi pot să îşi piardă vieţile, cum s-a întamplat, servind alături de trupele americane în Irak şi Afghanistan, dar nu au posibilitatea să viziteze America.

Diferenţele în regulamentele de viză între SUA şi UE punctează cât de eficientă a fost Uniunea în a construi o comunitate europeană reală, în timp ce Statele Unite,  de prea multe ori îi izolează fără a fi necesar pe prietenii noştri. Din perspectiva României, a fi membru NATO este un element de securitate – securitate militara şi probabil mult mai important, securitate psihologică. Aceasta este o dimensiune care ar trebui să fie mai usor de înţeles pentru americani, în contextul lumii de după 9/11.

Evenimentul Zilei: „Nunweiller mi-a luat nevasta!”

Cazul lui John Terry, care şi-a înşelat soţia cu logodnica unui coleg, are echivalent în fotbalul românesc. Doi foşti coechipieri la Dinamo au rupt prietenia din pricina unei femei.

Fotbalul leagă prietenii trainice, unele chiar pe viaţă, dar, din când în când, are prostul obicei de a destrăma căsnicii aparent stabile, aşa cum se întâmplă în aceste zile cu internaţionalul englez John Terry.

Căpitanul de la Chelsea Londra şi al naţionalei Albionului a provocat scandalul începutului de an în Insulă, după ce s-a descoperit că-şi înşela soţia cu logodnica unui fost coleg de echipă, Wayne Bridge. Infidelitatea nu va rămâne nepedepsită, partenera de viaţă a starului anunţând că urmează să intenteze divorţ. Păţania lui Terry poate deveni lesne studiu de caz.

Într-o lume a fotbalului doldora de bani şi mustind de tentaţii, cărora şi românul Adrian Mutu le-a căzut pradă în 2004 (când a fost prins dopat cu cocaină, iar deunăzi a apărut şi pe lista infidelilor de la Chelsea), fetele frumoase roiesc cu scop. Caută fie plăceri, celebritate sau, pur şi simplu, doresc să pună mâna pe un băiat cu bani.

Adulterul nu s-a născut însă în Anglia, ci are origini neprecizate, astfel că şi în fotbalul nostru lucrurile stau aproximativ la fel.

Naşul s-a căsătorit cu fina!

Numai că, în România, subiectul este considerat tabu. Totuşi, EVZ a găsit o persoană care vorbeşte fără inhibiţii şi fără ranchiună despre o astfel de temă delicată, cu atât mai mult cu cât a experimentat- o pe propria-i piele. Numele lui este Constantin David.

Fost jucător la Dinamo într-o perioadă în care gruparea din Şoseaua Ştefan cel Mare înşira patru titluri consecutive, cel poreclit „Flencea” a şocat prima oară când s-a autodeclarat „cel mai mare beţiv din istoria clubului Dinamo”.

Dând dovadă de aceeaşi francheţe, omul povesteşte, în contextul cazului „Terry”, cum un fost coleg de echipă i-a furat nevasta! Mai mult, respectivul nu era altul decât naşul său de cununie, Ion Nunweiller, o vedetă în acei ani la Dinamo!

La 69 de ani, „Flencea” locuieşte în buricul Capitalei, face glume macabre pe seama faptului că el este cel care a consumat alcool fără măsură în tinereţe, dar alţii sunt cei care mor de ciroză. Dar, mai important, are amintiri proaspete despre prima lui iubire, Mioara Eugenia Lăcrămioara, cu care a trăit 11 ani, dintre care şapte cu acte.

INTERVIU

„I-am zis lui Nelu să mă treacă şi pe mine în buletin”

EVZ: Domnule David, cazul „Terry” ţine prima pagină în presa mondială. Se ştie că prima dumneavoastră soţie este actuala nevastă a fostului coleg Ion Nunweiller. Există similitudini între aceste situaţii?
Constantin David: Nu pot stabili eu asta, dar cert este că n-am nicio problemă să vorbesc despre ceea ce mi s-a întâmplat mie. Nu mă feresc. Nunweiller mi-a luat nevasta! Nu-mi e ruşine de ceea ce mi s-a întâmplat, fetelor ăstora care umblă în fundul gol pe la televizor ar trebui să le fie ruşine, nu mie.

Domnule, se ştie că neveste depravate găseşti la ziarişti, sportivi şi la militari! Cu toţii sunt plecaţi mult timp de-acasă. Eu m-am căsătorit la 23 de ani. Nea Traian Ionescu (n.r. - legendarul antrenor de la Dinamo) dorea să mă însor, ca să mă strângă de pe drumuri, fiindcă le aveam cu băutura. L-am ales naş pe Nelu Nunweiller.

Era căpitanul echipei Dinamo, eram prieten cu el. Numai că eu m-am transferat la Argeş, apoi la FCM Bacău, iar soţia a rămas la Bucureşti în casa naşului! Eu stăteam mai mult în cantonamente. De-aia stătea şi la naşă-sa, ca să fie cuminte!

Cum aţi aflat că soţia vă înşală?
Eram într-o zi la ştrand, la Calul Bălan, în Buftea, împreună cu fratele meu, care era student, şi cu prietena lui! Atunci i-am văzut venind pe Nelu Nunweiller şi pe soţia mea. Nu erau singuri, veniseră cu socrii, fratele ei şi cu nevasta acestuia! Au luat loc la altă masă. Atunci am făcut eu legătura cu ceea ce îmi tot spuneau unii, că umblă cu naşul! Nu le dădusem crezare. Nu m-au interesat niciodată dacă erau reale acele vorbe. Aveam încredere. Mioara a plecat de-acasă după ziua aia.

S-a aflat în tot clubul Dinamo situaţia mea, iar la partaj am obţinut trei pătrimi din avere. Ei i-a revenit doar o pătrime, pentru că n-avea serviciu. Aşa era atunci. Dacă ar fi avut serviciu, i-ar fi revenit jumătate din avere. Ea l-a avut martor pe Florin Gâtejan, care era prieten cu Nelu. „Paţanu’” a fost martor mincinos, nici nu ştia unde aveam patul în casă, dar el tot dădea amănunte despre obiectele din apartament! Miza era mare, doreau să-mi ia casa.

Am amânat cât am putut procesul de divorţ, pe care de altfel soţia mi l-a intentat, ca să-l fierb pe Nelu! Ştiam că plănuia s-o ia apoi de nevastă pe Mioara. Am mers la comandatul clubului Dinamo şi i-am cerut să-l cheme ca să rezolvăm problema bărbăteşte, să discutăm. M-a evitat.

La un an după mine, a divorţat şi el. Să fi văzut ce-a fost la proces, cu naşa acuzând-o pe fină! Unii îmi ziceau să mă însor cu naşa Elena, ca să-i fac în ciudă lui Nelu!

Îl duşmăniţi pe Nunweiller?
Nu, de ce? Merită să te baţi pentru o femeie? Ce rezolvi? Îţi spargi capul degeaba. Şi mai ajungi şi pe la poliţie. Ca şi în sport, nu e indicat să-ţi faci singur dreptate. La proces, i-am şi zis lui Nelu să mă treacă şi pe mine în buletinul lui! Dacă mi-a luat nevasta, să mă fi luat şi pe mine! L-am stimat ca sportiv, dar ca om n-are caracter. De fiecare dată când ne întâlnim, mă evită. Îi e ruşine. N-a dorit niciodată să abordăm subiectul.

SINCERITATE DEZARMANTĂ

„Am înşelat-o şi eu pe Mioara!”

EVZ: De ce erau atrase femeile de sportivi, mai ales de fotbalişti?
Constantin David: Pe vremea aia, sportivii de la Steaua şi de la Dinamo plecau des în străinătate. Nu se făceau verificări la vamă, fiindcă astea le făceau ofiţerii de contrainformaţii înaintea plecării. Aşa că puteam aduce ţigări Dunhill, Papastratos sau Kent pentru gagicile de-acasă. Plus că noi, fotbaliştii, câştigam peste 3.000 de lei pe lună, de trei ori salariul mediu. Fetele aveau nevoie, şi atunci, să-şi asorteze geanta la pantofi! Nu ştiau că ăia erau bani mincinoşi, cum le ziceam noi…

Cum adică „mincinoşi”?
Când jucam la echipa din Bacău, se făceau baluri cu mici, cu bere… Berea era cumpărată cu 1,5 lei şi se vindea la bal cu 4 lei. Ca să vină lumea şi să cheltuiască, se anunţa că se face o tombolă. Se puneau la concurs diverse premii, motociclete, televizoare… Doar că nu le câştiga nimeni. Numărul care trebuia să se extragă pentru a câştiga o motocicletă rămânea mereu la ăla de la magazin, nu se afla în urnă! Lumea câştiga cel mult câte o pară, un măr sau un cocoş! Aşa se obţineau bani pentru echipă!

Mai exista un alt punct de atracţie între fotbalişti şi femeile frumoase. Noi aveam cunoştinţe, era într-un anume fel să ţi se spună „tovarăşa cutare”. Sunt mulţi care şi-au luat unul altuia nevestele: Pârcălab lui „Uţu” (n.r. - fostul portar Iuliu Uţiu), Călinoiu lui Tătaru! Şi acum există această atracţie.

Uitaţi-vă la echipa actuală de la Dinamo. Mulţi s-au însurat a doua oară. Şi atunci, ca şi acum, femeile nu munceau nicăieri.

Ce îi oferea în plus Nunweiller?
Sunt 100 la sută sigur că, dacă aş fi avut mai mulţi bani decât Nelu, femeia nu m-ar fi părăsit. Numai că eu mă apropiam de vârsta retragerii, banii se împuţinau şi îi pusesem restricţie. Trebuia să treacă pe hârtie banii consumaţi. În schimb, Nelu s-a transferat în Turcia, la Fenerbahce, şi trimitea acasă bani şi aur. Era moarte atunci după aur, fiindcă nu se găsea!

Dumneavoastră nu v-aţi înşelat niciodată prima soţie?
Am o vorbă: „Căţeaua până nu ridică un pic coada, câinele nu se ţine după ea!”. De-aia nu-l acuz prea tare pe Nelu. Aş fi însă mincinos dacă aş spune că nu mi-am înşelat fosta soţie cu fete din teatru, circ, dar şi cârciumăriţe. Nu m-a prins niciodată. Mă ascundeam de nu dădea nici poliţia!

MOŞTENIRE

Fraţii Nunweiller sunt cei care au dat naştere poreclei „câinii roşii”

Cei şapte fraţi Nunweiller (Constantin, Dumitru, Ion, Lică, Victor, Radu şi Eduard) şi-au legat trecutul de Dinamo: fie au jucat pentru echipă, fie au îndeplinit diferite funcţii în club. Ei vor rămâne în istoria grupării „roş-albe” prin faptul că au dat actuala poreclă a echipei.

„Li se spunea «câinii roşii» fiindcă erau răi în joc şi, pe deasupra, aveau părul roşcat. Nu mulţi îi ştiu după prenume, ci după numărul din dreptul numelui de familie. Cel mai valoros dintre ei a fost Radu Nunweiller, cu care Angelo Niculescu începea naţionala. Şi Ion a fost bun. El juca în apărare, apoi a trecut la mijloc, ca să-i facă loc fratelui său, Lică”, spune „Flencea”.

Dintre cei şapte fraţi, Constantin şi Eduard, adică veteranul, respectiv mezinul nu mai sunt în viaţă.

RELAŢII

Alte „trădări” din fotbalul românesc

Scandalul „Terry” are mai multe corespondenţe în fotbalul românesc. În anii ’90, Gică Popescu a trăit o poveste de dragoste cu Oana Deselnicu, fiica regretatului Petre Deselnicu, fost mare jucător al Universităţii Craiova.

Pe „fir” a intrat însă Gică Craioveanu, care, ulterior, s-a şi căsătorit cu Oana. Mai târziu, cei doi au divorţat, dar relaţiile dintre „Baci” şi Craioveanu au rămas glaciale. Întâmplător sau nu, porţile naţionalei au fost în acea perioadă închise pentru atacant, deşi era golgeterul României.

Un alt caz de acest gen s-a petrecut pe la începutul anilor 2000. Dana Petrescu, fosta soţie a antrenorului de la Kuban Krasnodar, a recunoscut public faptul că are o idilă cu Radu Niculescu, coechipier cu „Bursucul” la naţionala României.

Într-o primă fază, Dan Petrescu a părut că dă uitării „aventura” soţiei lui, dar ulterior a divorţat de Dana. În urma acestui scandal, nici Radu Niculescu n-a mai făcut mulţi „purici” la naţională.

Evenimentul Zilei: „Sunt notat mai prost, pentru că sunt român!”

Zoltan Kelemen, patinatorul tricolor cu handicap de vedere calificat la Olimpiada de la Vancouver, se consideră persecutat de arbitri. Într-un sport, patinaj artistic, în care excelează ţări precum Rusia, Canada şi America, România şi-a făcut loc cu greu loc la Olimpiada de la Vancouver, competiţie care se va desfăşura în perioada 12-28 februarie. La această disciplină, tricolorul va fi apărat de un singur sportiv, Zoltan Kelemen (23 de ani), originar din Miercurea Ciuc. De 18 ani pe gheaţă, Kelemen performează într-un sport exclusivist, care combină rezistenţa fizică, agilitatea, curajul şi simţul artistic.

Toate astea în condiţiile în care, în urma unui incident, şi-a pierdut ochiul drept, la vârsta de şase ani.

EVZ: Zoli, cum ai luat contact cu patinajul?
Zoltan Kelemen: La cinci ani am pus pentru prima dată patinele în picioare şi de atunci nu le-am mai dat jos. Datorită mamei am ajuns să practic patinajul artistic, deşi aş fi vrut să joc hochei. Mama era însă reticentă, deoarece hocheiul este un sport foarte dur.

Ai concurat pe semnătură, deoarece nu primeai avizul medicilor…
Da, acum totul este în regulă. Sunt declarat apt, am OK-ul medicilor. Sunt un om şi un sportiv normal, care vrea să facă performanţă.

Ce înseamnă pentru tine participarea la Olimpada din acest an? A fost dificil să te califici la Vancouver?
Este un eveniment planetar care reprezintă apogeul oricărui sportiv. Pot spune că am intrat deja în febra pregătirilor. Sper să mă clasez între primii 24 de patinatori la programul liber. De calificat, m-am calificat ocupând, la un concurs desfăşurat în America, locul al cincilea, dintr-un total de 23 de sportivi participanţi.

Când va câştiga un patinator român o medalie la Jocurile Olimpice?
Când vom avea măcar 20-30 de patinoare puse la punct, pe care să se poată face antrenamente, când vor fi bani pentru cantonamente în străinătate, când sporturile de iarnă vor suscita interes şi în România. Nu cred însă că toate astea se vor petrece prea curând.

Se poate trăi din patinaj artistic?
În niciun caz. La noi, categoric nu. După 26-27 de ani, dacă te retragi şi participi în concursuri de profesionişti, poţi câştiga ceva bani. Altfel, nu te poţi gândi la partea financiară.

Provii dintr-o ţară fără tradiţie în acest sport. Cum rezişti?
Din cauza asta am probleme cu arbitrii. Sunt notat mai prost. Se pleacă de la ideea că, fiind român, nu am valoare pe gheaţă. Au fost cazuri când am primit note mai mici decât consideram eu că merit.

Ce alte sporturi te atrag?
Când eram la Miercurea Ciuc, mergeam la meciurile de hochei. Acum, mă uit la fotbal, la Liga Campionilor. Îmi place Unirea Urziceni, sunt un fan al lor. Şi îmi mai place Barcelona. La fotbalul nostru nu mă uit, e prea mult scandal.

CUMPĂNĂ

Ciucanul a vrut să agaţe patinele în cui în urmă cu patru ani

• Zoltan Kelemen şi-a pierdut ochiul drept la vârsta de şase ani, după ce un tub de spray i-a explodat în faţă.

• A continuat să practice patinajul şi a ajuns acum să facă parte din cercul exclusivist al participanţilor la Olimpiada de Iarnă.

• Un alt moment delicat din viaţa sa a avut loc în 2006. „Am suferit atunci o fractură la glezna dreaptă. Mi-a fost foarte greu, dar am reuşit să trec şi peste acest episod. M-am refăcut, iar când am luat din nou contact cu gheaţa, am simţit că renasc”, ne-a declarat patinatorul.

• Zoltan este antrenat de Cornel Gheorghe, la rândul lui un fost patinator. De aspectul artistic se ocupă Sorina Mladin, care completează stafful tehnic. „Lucrăm de şase ani împreună şi formăm o echipă sudată”, spune Kelemen.

• Din pricina ajutorului financiar firav pe care i-l acordă Federaţia Română de Patinaj, Zoli are nevoie de sponsorizări. „Am colaborat cu o firmă de elctrocasnice, care mi-a plătit o parte importantă din ceea ce înseamnă cheltuieli de deplasare, de cazare, tot ceea ce ţine de un program de pregătire”.

• Kelemen a terminat ANEFS-ul, apoi s-a înscris la Master, dorind să se specializeze în management sportiv: „Aş vrea să particip şi peste patru ani la Olimpiada de la Soci, din Rusia, apoi voi mai vedea ce va fi cu activitatea mea de patinator. După retragere, aş vrea să rămân în domeniu, poate să trec la profesionişti. Iubesc sportul ăsta şi vreau să stau prin preajmă”.

« Previous Page — Next Page »