Evenimentul Zilei: Maşina-frunză, care consumă dioxid de carbon şi elimină oxigen
Pavilionul SAIC-GM, de la Expoziţia Mondială Shanghai 2010, propune un oraş al viitorului în care vor circula vehicule bionice, care îşi iau energia din aer.
Poate cel mai spectaculos exponat al Expoziţiei Mondiale de la Shanghai este un vehicul bionic realizat de General Motors (GM) şi Compania Industrială de Automobile Shanghai (SAIC).
Denumit YeZ, după cuvântul chinezesc „frunză”, vehiculul viitorului ar urma să se comporte întocmai ca o frunză: să absoarbă dioxid de carbon şi să elimine oxigen!
Maşina care curăţă aerul
Am văzut YeZul mai întâi pe panouri uriaşe răspândite prin oraşul Shanghai şi pe site-ul expoziţiei. O siluetă SF care nu poate trece neobservată. Când am descoperit YeZul (în Pavilionul Chinei, la etajul al optulea sau al zecelea, dacă nu mă înşel), m-am bucurat ca un copil. Nu eram singurul. Zeci de persoane dădeau roată ciudăţeniei, fotografiau sau filmau.
Maşina realizată de parteneriatul GM-SAIC este considerat un vehicul al viitorului, preconizat a fi folosit pe scară largă abia peste 20 de ani. De aceea, constructorii se mulţumesc să prezinte prototipul, rămânând zgârciţi cu specificaţiile tehnice.
Am aflat că foloseşte, pentru a capta energie, minipanouri solare amplasate pe capota în formă de frunză şi mici turbine eoliene amplasate pe roţi. Energia astfel captată e stocată în acumulatori litiu-ion, care asigură o bună autonomie vehiculului.
Partea cea mai interesantă a vehiculului YeZ este aceea că aplică principiile fotosintezei, captând dioxid de carbon şi molecule de aer din atmosferă pe care le transformă în energie electrică şi generează oxigen (n-am înţeles cum face asta).
Nu e doar emisie zero, e emisie negativă: aerul se curăţă, mediul înconjurător se îmbună tăţeşte. „Nu doar că nu poluează, dar chiar curăţă aerul, redefinind relaţaia vehicul-natură”, susţine de signerul YeZ, Ma Zhengkun.
Prototipul YeZ este expus şi în pavilionul SAIC-GM, care îşi propune să arate cum va fi transportul urban în anul 2030. Oraşul viitorului prezentat aici seamănă cu desenele făcute de copiii români în anii ’70, când îşi imaginau anul 2000.
2,73 milioane
de vehicule a vândut compania chineză SAIC în anul 2009. Consorţiul SAIC-GM intenţionează să vândă YeZ abia în anul 2030
Evenimentul Zilei: Cannes-ul începe haiduceşte
„Robin Hood”, despre care presa americană de specialitate comentează că e un fel de „Gladiatorul” în Pădurea Sherwood, va deschide mâine festivalul de pe Coasta de Azur.
Într-un an în care Hollywoodul, de frica recesiunii, mizează pe francize şi remake- uri cu priză la publicul larg, filmul de autor capătă ceva mai mult spaţiu sub soare, jubilează cronicarii străini, când vine vorba despre ediţia de anul acesta a Festivalului de la Cannes.
Cu excepţia lui „Robin Hood”, care deschide mâine cea de-a 63-a ediţie, a comediei „You Will Meet a Tall Dark Stranger”, în regia lui Woody Allen, şi a lui „Wall Street 2”, pe umerii cărora stă sarcina de a da ceva mai mult glamour covorului roşu - toate în afara competiţiei -, concentraţia de staruri pe metru pătrat va fi mai redusă decât în anii precedenţi.
La o privire fulger, primele observaţii despre cursa pentru Palme d’Or ar fi acestea: un singur american în competiţie - Doug Liman, cu „Fair Game” - nici o femeie şi un singur debutant - ucraineanul Sergei Loznitsa, cu „My Joy”. Ieri, pe ultima sută de metri, organizatorii au mai adăugat un titlu în competiţie, „Route Irish”, în regia lui Ken Loach, povestea a doi soldaţi îndrăgostiţi de aceeaşi femeie.
De vineri, în cinematografe
Blockbusterul „Robin Hood”, care-i va da Festivalului de la Cannes raţia de vedete de care are nevoie pentru o gală de deschidere - Russell Crowe, Cate Blanchet, William Hurt, Max von Sydow, Danny Huston sau Mark Strong, alături de Ridley Scott - va rula şi în cinematografele româneşti, începând de vineri.
Defilarea pe covorul roşu, gala a cărei amfitrioană va fi actriţa Kristin Scott Thomas şi filmul pot fi vizionate în premieră mâine, la The Light Cinema din Bucureşti, care va transmite întreaga ceremonie live, în HD, de la 19.45. The Light va fi una dintre cele 40 de săli din Europa care va difuza în direct gala de pe Croazetă.
Primele cronici la filmul lui Ridley Scott nu sunt chiar entuziaste: celebrul regizor a evitat capcanele mult-exploatatei le - gen de şi a picat, se pare, în altele. „În noul «Robin Hood», eroul medieval al lui Russell Crowe nu poartă colanţi, nu se arată prea interesat în redistribuirea avuţiei, abia dacă are de-a face cu şeriful din Nottingham, luptă alături de Fecioara… scuze, Lady Marion şi toate celelalte, dar îl forţează pe Regele John să semneze Magna Carta.
Cu alte cuvinte, regizorul Ridley Scott şi producătorii au fost atât de hotărâţi ca ăsta să nu fie Robin Hoodul taţilor noştri, încât trebuie să le fi dat scenariştilor Brian Hegeland, Ethan Reiff şi Cyrus Voris o listă cu incidente cunoscute şi elemente de legendă pe care să le ocolească”, comentează maliţios „The Hollywood Reporter”.
O Lady Marion feministă
„E «Gladiatorul»în Pădurea Sherwood, numai că, pentru numele lui Dumnezeu, nu menţionaţi nici Pădurea Sherwood”, continuă criticul american, amuzat de slalomul pe care îl face Ridley Scott printre denumirilecheie ale poveştii.
Comparaţia cu „Gladiatorul” e cea mai la îndemână, având în vedere că Scott şi Russell au făcut şi atunci pereche. O undă de corectitudine politică străbate legenda medievală, în varianta lui Ridley Scott, „nu numai prin distribuţia lui Blanchett în rolul unei Marion de secolul XII feministă, ci şi prin felul în care Robin îşi exprimă dezaprobarea faţă de iraţionalele Cruciade”, remarcă şi „Variety”.
Inima acestui film e cuplul Russell-Blanchet, însă cineastul o exploatează prea puţin, continuă publicaţia, întrebându- se la ce bun o continuare a filmului. „«Robin Hood» pare prea lung şi totuşi incomplet, iar evenimentele lăsate pe dinafară (pentru ce, pentru sequel?) sunt exact cele care fac ca legenda să merite repovestită”.
OASPEŢII POSTULUI B1
Andrei Ujică invitat la „Cinemas”
În emisiunea „Cinemas” de azi, care va începe la ora 23.30, invitaţii lui Florin Barbu sunt Andrei Ujica, regizorul filmului „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu” - documentar care va fi prezentat într-o proiecţie specială în afara competiţiei - şi criticul de film Angelo Mitchievici.
Evenimentul Zilei: Dacia a lansat „Black Line”
Producătorul de la Piteşti a lansat, ieri, seria limitată „Black Line”, valabilă pentru modelele Logan, Sandero şi Logan MCV, la preţuri cuprinse între 8.200 şi 12.750 de euro.
Dacia le recomandă din nou românilor maşinile negre. Producătorul auto de la Piteşti a lansat ieri seria limitată „Black Line”, valabilă pentru modelele Logan, Sandero şi Logan MCV.
Dacă negrul poate insufla modelului Sandero un strop de eleganţă, iar un Logan acoperit cu nuanţa „Noir Nacre” (aceasta este denumirea oficială a vopselei) evocă ireproşabil spiritul berlinelor oficiale de odinioară, un MCV negru parcă aminteşte totuşi prea mult de un anumit gen de vehicul cu care nimeni nu ar vrea să călătorească prea curând.
Mărginită şi nu prea
Responsabilii Dacia investesc destule speranţe în noile versiuni Black Line - comercializate la preţuri cuprinse între 8.200 de euro (cel mai ieftin Logan) şi 12.750 de euro (cel mai scump MCV) - şi sunt dispuşi să le vândă pe toată durata acestui an.
Povestea Daciilor Black Line ar putea continua şi în 2011, dar numai dacă succesul de vânzări va impune prelungirea duratei de viaţă iniţial stabilite.
Noua echipare, disponibilă pentru cele trei modele - Logan (8.200 - 10.250 de euro), Sandero (8.950 - 11.000 de euro) şi Logan MCV (10.600 - 12.750 de euro) - a fost lansată, în premieră, la începutul anului, pe piaţa franceză. În Hexagon, politica de preţuri Dacia diferă substanţial.
Astfel, cea mai accesibilă opţiune este Sandero, iar nu Logan, cum se întâmplă la noi, şi pentru o diferenţă care nu poate trece neobservată: 9.600 de euro - cel mai ieftin hatchback, 10.950 de euro - sedanul de bază Black Line.
O altă deosebire, între oferta din Franţa şi cea autohtonă, priveşte strict gama Sandero Black Line. La ei, cea mai ieftină versiune vine echipată cu un motor pe ben zină de 1.2 litri.
La noi, o maşină cu acelaşi motor costă mai mult ca una pusă în mişcare de o unitate superioară (1.4 ltiri).
Ediţia neagră e şi gri
Cele trei modele Dacia Black Line comercializate în România oferă, printre altele, ABS cu EBV şi AFU, aer condiţionat, computer de bord, radio-CD (MP3) cu satelit de comandă pe coloana volanului, tapiserie specială (care etalează cusături albe), volan îmbrăcat în piele, proiectoare de ceaţă, geamuri electrice faţă, calandru negru cu bandou superior cromat şi sticker lămuritor „Black Line”.
În mod cu totul original, pentru o serie specială intitulată Black Line, dar, totuşi, salutar, dacă acceptam că negrul nu avantajează MCV-ul, Dacia oferă clienţilor posibilitatea de a alege culoarea caroseriei.
În afară de negru se mai poate opta între două nuanţe cenuşii, „Gri Comete” şi „Gri Platine”.
Evenimentul Zilei: InCulto, stai să-ţi cânt!
Nu în fiecare zi vezi la colţ de stradă o trupă de băieţi neadormiţi de băutură, cântând cu husa de la chitară închisă. Şi pe lângă că nu se uită după banii tăi, ei îţi dau şi un CD gratis, să îi asculţi şi acasă.
Toţi par mâncaţi bine, judecând după energia care îi îndeamnă spre ţopăieli, iar întreaga ţinută e una neglijent construită, genul de neglijenţă care dă bine la fete. Pe scurt, toţi, poate mai puţin solistul, au feţe de studenţi aproape lefteri care au ieşit să mănânce la cantină, după ce i-a mâncat în fund să îşi ia tenişi şi haine de la magazinele retro de pe Lipscani.
De la cel cu trompeta-n gură, pân’ la ăl cu chitara electrică spânzurată de gât. Au mai luat şi un casetofon dublu, de genul celor pe care le purtau mândri prin Vamă rockerii români ai anilor ‘90. Aşadar, impresie garantată.
Artiştii străzii
Trupa lituaniană InCulto a trecut prin Bucureşti pentru a promova melodia cu care îşi reprezintă ţara la Eurovision. Pe lângă invitaţia de nerefuzat la TVR, băieţii au găsit potrivit să iasă în stradă şi să le cânte bucureştenilor în Piaţa Universităţii. Fără playback, fără microfon, fără staţie. Live din toate punctele de vedere.
Un om al străzii a profitat de situaţie pentru a-şi cunoaşte momentul de glorie. A făcut break dance în faţa a 100 de oameni. Doar punga de aurolac care i-a căzut în timpul unui stat în mâini l-a deconspirat. Apoi s-a retras, mai mult de oboseală decât de ruşine.
A luat şi el CD-ul, dar spune că n-are unde să îl asculte. Oricum, a dansat pentru că i-au plăcut melodiile. De Eurovision nu a auzit, dar vrea să să îi mai vadă odată pe băieţii din Lituania. Încântat nu a fost numai el, ci şi cei peste 100 de bucureşteni care s-au strâns buluc la concertul ad-hoc. Au bătut din palme, fetele s-au uitat lung şi îndelung (unele au fost şi pupate) şi au primit CD-uri. Dacă impresia feminină a fost uşor de analizat nonverbal, pe băieţi i-am întrebat de-a dreptul: “Vă place o aşa promovare?”.
“E o idee originală. Îi votez”
“E originală ideea, e chiar tare şi cred că o să aibă mai mult succes aşa decât cei care se promovează doar la TV. Mi-au stârnit interesul, dacă mă uit la Eurovision o să îi votez”, spune Horia Chelu (21 de ani). Adrian are aceeaşi părere şi spune că muzica lituanienilor reuşeşte să îţi schimbe, în bine, starea de spirit.
Toboşarul şi-a pus instrumentul pe umeri, chiar dacă burduful sonor îl acoperea aproape cu totul, dându-i un aspect de om de zăpadă mişcător. Genul de baltic cu ochi deschişi, faţă palidă şi pomeţi înroşiţi, Jonas Narbutas a cântat vreme de 20 de minute alături de colegii de trupă, iar apoi şi-a aprins o ţigară şi ne-a vorbit despre aventura trupei prin Europa.
“De ce cântăm în stradă? E simplu, ni se pare cel mai bun mijloc pentru a ne face cunoscuţi. Poţi interacţiona direct cu oamenii, impresia e mult mai puternică, plus că e o aventură”, spune Jonas.
O aventură prin Europa. Cu trenul din Turcia în Ucraina
Şi chiar este aventură. Lituanienii au cântat până acum la televiziunile şi pe străzile din Letonia, Suedia, Georgia, Armenia, Ucraina, România, iar în Bulgaria vor ajunge mâine. “La Sofia, mergem cu microbuzul, am vorbit cu cineva. Nu are rost să luăm avionul. E şi mai multă distracţie”.
De altfel, solistul lituanienilor, columbian la origini, spune că turneul este şi unul de promovare, dar şi unul al distracţiei. “Nu am venit aici să câştigăm voturi, ci să îi facem pe oameni să danseze şi să se simtă bine”, spune Jurgis Didžiulis. După concert, a învăţat să scrie Ion, pentru a-i da autograf unui paznic. Nu a scăpat nici de o doamnă, de vreo 50 de ani, tocmai ieşită de la chioşcul RATB în care vindea bilete, care l-a luat de gât pentru o poză.
Aşa s-au distrat cei cinci lituanieni prin turneul din Europa, dar le-au cam înţepenit fundurile prin trenuri. “Eram în Georgia şi trebuia să ajungem în Ucraina. Zborul direct era suspendat, cu norul de cenuşă. Aşa că am luat avionul până în Turcia şi, de acolo, trenul”, spune Narbutas. Au trecut prin Bulgaria, au traversat România de la sud la nord şi au ajuns în Ucraina la timp. S-au odihnit mai puţin, au mers unde erau invitaţi şi au cântat pe stradă, în Kiev. “E un pic cam obositor, un pic mai mult, dar e interesant să treci aşa de la o ţară la alta”.
Despre formaţie
- Formaţia InCulto s-a înfiinţat în 2003, în capitala lituaniană Vilnius. În următorii trei ani, a câştigat trei premii MTV, pentru cel mai bun debut, cea mai bună trupă alternativă şi cea mai bună formaţie.
- InCulto reprezintă Lituania în finala Eurovision de anul acesta, de la Oslo, şi au notorietatea unei trupe cu atitudine, care vrea să îi facă pe oameni să se simtă bine. În şapte ani, au susţinut peste 500 de concerte de-a lungul Globului, preferând reprezentaţiile stradale, spontane, care îi surprind pe oameni şi îi înveselesc.
- Cântecul cu care participă la Eurovision 2010, Eastern European Funk, a fost creat pentru a-i face pe oameni să danseze, au spus membrii trupei, într-un interviu pentru site-ul oficial al competiţiei.
- România este reprezentată la Eurovision 2010 de Paula Seling şi Ovi, cu melodia “Playing with Fire”.
Evenimentul Zilei: Cluj-Napoca, un oraş de 10
Până acum, Cluj-Napoca este singurul oraş, dintre cele prezentate care a obţinut cele mai multe note de 10. Excelează la categoria Cultură şi educaţie, unde a luat 9 calificative maxime. Acestora li se mai adaugă câte o notă de 10 la Infrastructură, Siguranţă, Dezvoltare economică şi Sănătate.
Cele mai puţine accidente rutiere
La categoria Siguranţă a primit nota 10 pentru numărul de accidente rutiere, în 2009, raportate la mia de locuitori. În schimb, are rezultate mai puţin încurajatoare la numărul de infracţiuni constatate la mia de locuitori. Pentru acest element a luat doar 1,5, unde 1 este minimul. Nici la efectivul de poliţişti la mia de locuitori, situaţia nu este mai bună, nota acordată de evz.ro, pe baza informaţiilor primite de la autorităţile locale, fiind de 4,5 (unde 10 este maximul).
La categoria Cultură şi educaţie au fost acordate note de 10 pentru numărul de cinematografe, operă, filarmonică şi operetă, la mia de locuitori. Învăţământul a luat alte şapte note de zece, pentru numărul cadrelor didactice la numărul total de elevi şi pentru numărul liceelor de stat, a colegiilor şi universităţilor de stat şi private, a grădiniţelor şi a şcolilor private.
Note mai mici a primit pentru numărul de teatre și de muzee la mia de locuitori, respectiv 5,8 și 5,7 din 10, pentru şcolile de stat, nota 5 şi pentru numărul olimpicilor la concursurile naţionale şi internaţionale, 1,9 din 10.
La categoria Infrastructură, Cluj-Napoca a mai primit o notă maximă pentru accesul la aeroport, iar la Sănătate pentru numărul cabinetelor stomatologice, calculate la mia de locuitori. La capitolul sănătate, majoritatea notelor sunt peste 6, inclusiv sporul natural (6,8), ceea ce indică existenţa unor condiţii de viaţă de o calitate peste medie.
Cea mai mică pondere a pensionarilor
Dezvoltarea economică este un alt aspect pozitiv remarcat. Pentru numărul mic de pensionari, comparativ cu celelalte oraşe, a primit nota 10, iar pentru cel al şomerilor nota 9,4. O altă notă încurajatoare, 9, a obţinut-o pentru numărul de sucursale bancare.
Valori medii au fost înregistrate la imobiliare, unde preţul pe metru pătrat la terenuri i-a adus nota 5,4, iar la apartamente 7,1. O notă mică a fost acordată pentru numărul de baruri şi restaurante, la mia de locuitori, cu nota 4,3 din 10.
La capitolul Administaţie, respectiv mulţumirea faţă de edili, orașul a obţinut nota 6,4, aceeaşi valoare ca Brăila şi Braşov. Cei trei primari aleşi din 1992, momentul primului scrutin democratic din România, şi până în prezent, au convins alegătorii să-i voteze pentru cel puțin un mandat.
La categoria Mediu, pentru spaţiul verde pe cap de locuitor şi pentru taxa de salubrizare, au fost acordate notele 5,1, respectiv 5,7.
Evenimentul Zilei: Colegiile britanice, între ţeapă şi oportunitate
Românii care, din postura de studenţi, vor să obţină drept de muncă în Marea Britanie trebuie să verifice înainte colegiile la care aleg să se înscrie, pentru a nu fi păcăliţi.
Atraşi de posibilitatea de a obţine drept de muncă în Marea Britanie - în ciuda restricţiilor impuse după integrarea în UE - mii de români au căzut în capcana soluţiei facile oferite de înscrierea la un colegiu din Regatul Unit.
Concret, aceştia au plătit şi câte 1.000-1.300 de lire sterline pentru a studia un an la colegii ce pregătesc specialişti în asistenţa persoanelor în vârstă sau în domeniul hotelurilor şi restaurantelor. Totul sub garanţia că vor primi drept de muncă permanent după cele 12 luni de studiu.
Filieră românească în Anglia
„Am primit o informare de la Ambasada României în Marea Britanie. Diplomaţii fuseseră atenţionaţi de autorităţile engleze că se formase deja o filieră prin care românii ajungeau în Regatul Unit ca studenţi, pentru a obţine ulterior drept de muncă. Aceşti oameni plăteau o taxă ca să studieze la o serie de colegii care ar fi trebuit să le garanteze dreptul de student (cardul galben) şi de practică. După 12 luni de muncă sub formă de practică, oamenii urmau să intre în posesia cardului albastru, adică acces liber pe piaţa muncii. Acest lucru nu s-a mai întâmplat însă”, au explicat reprezentanţi ai EURES. Drept urmare, le recomandă „temerarilor” să verifice înainte colegiul dorit în Registrul britanic al instituţiilor acreditate.
Lipsa informării a fost reclamată şi de reprezentanţii Ambasadei României la Londra. „Românii nu ştiu de ce sunt înscrişi la aceste cursuri, pur şi simplu intră într-un circuit şi nu sunt conştienţi că dreptul lor de muncă depinde de şcoală. Interesul lor e să lucreze, nu să studieze, cum prevede legea, majoritatea fiind plătiţi cu salariul minim din Marea Britanie, adică 5,80 lire pe oră. Vin din ţară cu ideea că, după ce muncesc 12 luni ca studenţi, primesc drept nelimitat de a lucra pe teritoriul Angliei. Iar mulţi nici nu cunosc limba engleză”, povesteşte ataşatul pe probleme de muncă al ambasadei, Bogdan Cârpă-Veche.
Potrivit acestuia, mulţi dintre românii veniţi pe filiera studiilor „nu prea dau pe la şcoală” şi de aceea află prea târziu că s-a desfiinţat colegiul - de obicei, când se duc să-şi ridice diploma.
Ei riscă astfel nu doar pierderea dreptului de muncă, ci şi a banilor plătiţi pentru studii. „Din păcate, în perioada studiilor nu există un contact permanent între români şi colegiile unde sunt înscrişi. (…) Aşa că e greu să mai demonstreze autorităţilor britanice că au venit aici să studieze atunci când rămân fără diplome”, explică ataşatul.
Colegii-problemă
Acesta admite însă că o mare problemă o reprezintă şi o parte dintre colegiile britanice, multe dintre ele simple SRL-uri, dând ca exemplu Affinity Training şi Precision Training, care au fost închise.
Deşi, legal, colegiile ar trebui să-i înştiinţeze pe studenţi înainte cu 30 de zile dacă se închid, nu toate fac asta. Aşa că răspunderea cade tot pe umerii cursanţilor.
În plus, valul mare de plângeri primite de la români i-a determinat pe diplomaţi să reclame câteva firme de intermediere din România, „agenţii care pretind că nu fac mediere pe piaţa muncii, ci că intermediază programe educativ-culturale”.
SFATURI
Cu ochii pe colegii şi prezenţi la ore
Românii care vor să lucreze în Marea Britanie pe filiera studiilor trebuie să se informeze înainte despre colegiile alese. Este însă la fel de important ca, odată ajunşi acolo, să se ţină de şcoală.
„Este necesar să menţină legătura cu colegiile şi să meargă permanent la acele cursuri, pentru a putea face dovada că au studiat efectiv. Trebuie să aibă un dosar cu toate cursurile frecventate, ca o diplomă de absolvire, dar şi de câte ori au fost vizitaţi, în practică, de evaluatori - dosar pe care ei trebuie să-l ia de la colegiu. Aşa pot afla din timp ce se întâmplă cu instituţia”, avertizează Bogdan Cârpă-Veche.
Evenimentul Zilei: Filmul „Francesca” a cucerit şi inimile londonezilor
Regizorul Bobby Păunescu a primit, la sfârşitul săptămânii trecute, premiul pentru cel mai bun debut internaţional la Festivalul de Film East End din Londra, pentru lungmetrajul „Francesca”.
Cincizeci de lungmetraje, şaptezeci de scurtmetraje şi o săptămână de festin cinematografic. Plus un nou premiu pentru „marele ecran” românesc, adus de filmul de debut al regizorului Bobby Păunescu, „Francesca”. Acestea ar fi, în sumar, ingredientele recent încheiatului East End, festivalul londonez de film ajuns la o cifra rotundă: cea de-a zecea ediţie.
Bobby Păunescu a primit unul dintre cele şase premii ale evenimentului, acordat celui mai bun debut internaţional, într-o competiţie în care au mai intrat alte nouă producţii din Franţa, Polonia sau Ungaria. Festivitatea de premiere a avut loc vineri, la Galeria Whitechapel, una dintre cele mai prestigioase galerii de artă britanice.
Filmul a mai primit premiul FIPRESCI la Festivalul Internaţional de Film de la Gijon, din 2009. În plus, a câştigat, la începutul lui noiembrie 2009, trei premii la Bursa Silk Road Film Festival din Turcia: cel mai bun regizor, cea mai bună actriţă - Monica Bârlădeanu - şi FIPRESCI. Pelicula a fost prezentată, în februarie, şi la Festivalul Internaţional Jameson de la Dublin, cel mai mare eveniment din Irlanda dedicat artei cinematografice.
DEBUT CU SCANDAL
Alessandra, învinsă de Francesca
Filmul “Francesca” o are pe Monica Bârlădeanu în rolul titular şi spune povestea unei educatoare care decide să emigreze în Italia, în căutarea unei vieţi mai bune. Ea reuşeşte să obţină o slujbă lângă Milano, iar iubitul ei o va urma în Italia.
Lucrurile devin însă complicate în momentul în care se dovedeşte că iubitul Francescăi are necazuri legate de un împrumut nereturnat. “Francesca” a pornit o dezbatere aprinsă în Italia, la Festivalul de Film de la Veneţia, în septembrie 2009. Prima proiecţie a stârnit protestele deputatei Alessandra Mussolini, care a cerut interzicerea filmului în Peninsulă, pentru că ar fi conţinut insulte la adresa ei. Justiţia italiană a decis în favoarea peliculei regizate de Bobby Păunescu.
SATISFACŢIE
„Înseamnă foarte mult, pentru că e la Londra”
EVZ: Ce înseamnă acest premiu pentru dumneavoastră?
Bobby Păunescu: Înseamnă foarte mult, pentru că e la Londra. Este o zonă cu o mare încărcătură culturală. Festivalul este foarte apreciat aici, iar faptul că noi am obţinut acest premiu este o recunoaştere.
Pusesem deoparte filmul „Francesca” şi mă ocupam de alte proiecte şi uite că a venit acest premiu care este o mare bucurie pentru noi. Şi locul de desfăşurare a ceremoniei înseamnă mult, este un muzeu cu o semnificaţie culturală puternică în Londra…
Ce a însemnat acest premiu pentru film?
Înseamnă mult pentru distribuţia filmului pe piaţă. Un premiu câştigat la acest festival (care are o mare importanţă în Londra) ajută mult distribuţia.
La ce proiecte lucraţi acum?
„Aurora”, filmul lui Cristi Puiu, pe care îl vom prezenta la festivalul de la Cannes, şi vom lansa şi casa de producţie Mandragora International.
Lucraţi la un nou film?
Da, însă doar în faza de proiect. Îl voi filma în Irlanda, la Dublin. Vor fi şi actori români. Dar cum am spus, este doar în faza de proiect.
Evenimentul Zilei: Nicu Alifantis, despre prima sa iubire
Campania „Oraşul de vis” iniţiată de www.evz.ro le dezvăluie cititorilor, prin ochii unui simbol al muzicii folk în România, trecutul şi farmecul oraşului Brăila.
Artistul, născut la Brăila, îşi aminteşte cu nostalgie şi cu multă sensibilitate despre oraşul natal. El povesteşte, pentru EVZ, despre cântecele fanfarei, despre iernile cu zăpada până la streşini, cu gerul aprig de altădată, despre podurile de gheaţă de peste Dunăre şi despre lupii din Balta Brăilei.
Interpretul, care a locuit aici din 1954 până în 1976, când s-a mutat în Bucureşti, îi invită pe cei care ajung în Brăila să treacă pe sub salcâmii de la Dunăre, să vadă ceasul din centru sau să poposească la Biserica Greacă, la Teatrul „Maria Filotti”, pe Strada Republicii, la magaziile lui Saligny din port, în Grădina Mare sau la catacombele turceşti.
Nicu Alifantis nu este numai un sensibil muzician, care compune şi interpretează ca nimeni altul din Nichita Stănescu, ci este el însuşi un poet, pentru care nostalgia după Brăila îi este o nesfârşită inspiraţie.
El compune de dorul oraşului său, în care a trăit 22 de ani, poeme despre apa adâncă a Dunării care oglindeşte poveşti şi frumuseţi tulburătoare. O parte dintre poeziile sale au fost publicate în volumul editat de Nemira, în 1997, intitulat „Scrisori nedesfăcute”.
EVZ: Ce culoare a avut copilăria dumneavoastră în Brăila?
Nicu Alifantis: Un tablou alb-negru, cu vagi nuanţe de culori. Contur, mişcare, culoare, miros, freamăt, murmur, viaţă! Ce poate fi mai emoţionant decât să poţi simţi clocotul bucuriei de-a trăi? Energie, iubire, gânduri, amintiri, imaginaţie, dor de umblet. Cel mai tare îmi vin în minte, şi chiar mă emoţionează, liniştea copilăriei, tandreţea părinţilor, candoarea bunicilor, tumultul adolescenţei şi Dunărea.
Exerciţiu de memorie, ori mai degrabă prilej de a privi în urmă, de a medita asupra a tot ce-ţi aminteşti că ţi s-a-ntâmplat demult. Un pas timid spre înţelegere şi împăcare cu sine, o formă de detaşare uşoară, fără să doară, fără ca nimeni să-şi dea seama.
Care sunt oamenii, locurile şi întâmplările de care va amitiţi cu drag?
Strada Albiei nr. 4, Evdocsia - mama, Menelaus - tata, Iaiaca - bunica Despina din partea mamei, mânerul porţii mari din fier forjat, iaurgiii, geamgiii, bunica Vergilia şi bunicul Hristu, din partea lui tata, tanti Lica şi unchiul Sami, vărul Leon, baloane roşii, verzi şi albastre, strada Malului, Stavru şi Lilica, naşii Ţilimidis şi Lala - fata lor, Barba Tase, tanti Virginica şi unchiul Nicu, crâşma lui Arion, lăutarul Afloarei.
Când mă gândesc la copilăria în Brăila spun bragă, rahat, halva, baclavale şi sarailii, ghiudem şi babic, telemea, hamsii, triplu sec şi bere - pentru oamenii mari, Paştele, trăsuri, Grădina Mare, fanfara din chioşc, iernile cu zăpada pân’ la streşini, ger de ţi se lipea limba de poartă, Crăciunul, pod de gheaţă peste Dunăre, Balta Brăilei, lupii.
Cum erau oamenii atunci şi cum îi regăsiţi acum, când mergeţi acasă? Cât de des ajungeţi la Brăila?
Erau luminoşi, frumoşi, blânzi, buni, prietenoşi, demni, iubeau viaţa. Aveau feţele pudrate cu zâmbete. Erau eleganţi, galanţi, amabili, politicoşi, împăcaţi cu sine şi cu cei din jur. Auzeam în jur graiuri multe. La noi în casă se vorbea greceşte, machedoneşte şi româneşte. Brăila era unul dintre cele mai cosmopolite oraşe. Etniile îşi întindeau mâna în a trece viaţa şi nimeni nu se certa cu nimeni.
Toate neamurile aveau bisericile şi cimitirele lor, trăiau cu frica lui Dumnezeu, se respectau între ele. Însuşi Panait Istrati în „Chira Chiralina” spunea, la un moment dat, că „în Brăila trăiau greci, turci, armeni, machedoni, evrei, ruşi şi câţiva români”.
Timpul a trecut şi odată cu el mulţi dintre cei pe care i-am întâlnit, sau pe care i-am iubit. Dar continui să-i port, în străfundul fiinţei mele. Au mai rămas bisericile, cimitirele, salcâmii, fotografiile, amintirile şi Dunărea. Am păstrat pentru mine Grădina Mare, faleza, Biserica Sf. Nicolae, Şcoala nr. 15, Liceul nr. 3, proful de română - Ungureanu, acordeonul Timiş şi primul caiet de muzică, de la profesorul Anghelescu, cei şapte băieţi dintr-a XII-a D.
Fetele, 42 la număr, s-au pierdut prin lume, au devenit mame, bunici, amintiri. Noi, băieţii, ne mai vedem şi azi, ne întâlnim cât de des putem, aproape că ne-am adunat gaşca de prieteni din tinereţe.
Atâta doar că acum nu mai alergăm după gagici, da-n rest, suntem vii, râdem şi ne place teribil de tare să ne bucurăm de viaţă şi să dăm piept cu ea.
Dacă aţi fi ghid pentru o zi, ce aţi recomanda unui turist?
Dunărea, Biserica Greacă, Teatrul „Maria Filotti”, Strada Republicii - unicat arhitectonic, Ceasul din centru, Magaziile lui Saligny din port, Grădina Mare, Moara lui Violatos, Casa Agronomului, Catacombele turceşti, Brăiliţa, Lacul Dulcii, Comorofca, salcâmii şi Dunărea.
Ce îi lipseşte oraşului şi cum s-a schimbat în timp?
Lumea care a populat odată oraşul, liniştea vremurilor de altădată, şuşoteala multinaţională, braga… Şi, totuşi, n-aş vrea să exagerez. Am momente când sunt copleşit de nostalgii. Totuşi, trăim în 2010, iar ceea ce se vede în jurul nostru este prezentul pe care, vrem, nu vrem, trebuie să-l acceptăm.
Dacă ar fi să alegeţi trei cuvinte pentru a defini Brăila, care ar fi acelea?
Prima mea iubire!
Citeşte mâine, pe evz.ro, interviul cu sportiva Camelia Potec.
Campania “Oraşul de vis” a debutat pe 6 aprilie şi îşi propune să găsească oraşul din România care oferă cel mai mare confort locuitorilor săi.
Oraşele participante în campanie sunt Arad, Bacău, Braşov, Brăila, Cluj-Napoca, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Sibiu, Timişoara şi Bucureşti.
Fiecare dintre acestea are la dispoziţie o săptămână de prezentare. Intră pe “Oraşul de vis” şi alege oraşul preferat. Acordă notele pe care consideri că le merită şi află astfel evaluarea pe care au realizat-o şi alţi locuitori ai acestuia.
Evenimentul Zilei: LECŢIA DE ECOLOGIE: Cum să reciclăm corect deşeurile din casă
În urma mai multor solicitări primite din partea cititorilor, evz.ro vă oferă, cu sprijinul EcoRom Ambalaje, sugestii privind colectarea selectivă a deşeurile din casă. Primul pas către o corectă reciclare este separarea deşeurilor reciclabile: sticla, plasticul, hârtia şi metalul. Cel de-al doilea pas este depozitarea lor la pubele corespunzătoare sau la intermediari din domeniul reciclării.
Astfel, plasticul şi metalul se aruncă la pubela galbenă, hârtia la cea albastră, iar sticla la cea verde. De aici, intră în rol operatorii de salubritate care au obligaţia să ridice separat pubelele şi să deverse conţinutul pe rampe speciale de reciclare.
Cei care lucrează cu EcoRom, care acoperă trei sectoare bucureştene şi aproape 80 de localităţi din ţară, au montat rampe speciale de reciclare la gropile de gunoi.
O soluţie pentru cei care nu au pubele de reciclare în zonele în care locuiesc este să ia legătura cu unul dintre reciclatorii sau colectorii de deşeuri reciclabile.
Iată câteva sfaturi despre aruncarea corectă a deşeurilor reciclabile şi despre ce înseamnă micile voastre gesturi.
Plasticul
- Reciclarea plasticului reduce consumul de apă şi reduce generarea de CO2 de 2,5 ori
- Cu fiecare tonă de plastic reciclat se economisesc între 700 şi 800 de tone de petrol brut
- Din deşeurile de ambalaje din plastic se obţin: fibre pentru covoare, material de umplutură pentru jucăriile din pluş, materiale izolatoare pentru saci de dormit, carcase pentru CD-uri
- Se pot recicla recipientele pentru băuturi, cele pentru produse lactate, ale produselor cosmetice şi detergenţilor, caserolele din plastic şi polistiren şi pungile de plastic
- Nu se colectează selectiv capacele recipientelor care nu sunt din plastic, ghivecele de plastic, produsele mixte (combinaţii de plastic şi metal)
Hârtia
- O tonă de deşeuri de hârtie salvează cinci arbori cu o vechime de 80-100 de ani, sau aproximativ cinci metri cubi de masă lemnoasă necesară fabricării unei cantităţi echivalentă de celuloză
- Economie de energie: prelucrarea maculaturii se realizează cu un consum energetice de 2-3 ori mai redus decât în cazul folosirii fibrelor celulozice
- Un copac absoarbe până la 27 de kilograme de substanţe poluante într-un an
- Este nevoie de un copac de 15 ani pentru a produce 700 de pungi de hârtie
- Se pot recicla ambalajele de hârtie şi carton, cutiile de carton pentru băuturi
- Nu se colectează selectiv hârtia cerată şi produsele mixte (hârtie combinată cu metal)
Sticla
- Reciclarea unei tone de ambalaj din sticlă permite economisirea a 660 kg de nisip, consumul de energie al unui locuitor timp de o lună, consumul menajer de apă al unui locuitor pe o perioadă de patru zile
- Se pot colecta selectiv sticlele de băuturi şi recipientele de produse alimentare, dar nu şi geamurile, oglinzile, ghivecele, becurile şi paharele.
Metalul
- Metalul se aruncă în aceeaşi pubelă cu plasticul, cea marcată cu culoarea galben
- Se reciclează dozele de băuturi şi recipientele de conserve
(Sursa: EcoRom)
Evenimentul Zilei: Matematica, de la sperietoare la materie „cu lipici”
Obiect de bază în orarul elevilor, matematica ar trebui predată interactiv şi după o programă mai „aerisită”. Acestea sunt propunerile specialiştilor pentru noua lege a educaţiei.
„Un băieţel mi-a spus că nu înţelege de ce 2 la puterea minus 1 înseamnă 1 pe 2. Şi-a întrebat profesoara, care a putut să-i spună doar că «aşa e bine». Dacă nici profesorul nu poate explica…”, rezumă simplu Ioan Ursu, un profesor de matematică din Bacău, motivul pentru care una dintre materiile de bază din orarul elevilor români este văzută de aceştia ca o „sperietoare”.
În vârstă de 57 de ani, Ursu este considerat drept un model „de bună practică”, evaluat nu în anii petrecuţi la catedră, ci în zecile de copii pe care i-a făcut să îndrăgească una dintre cele mai grele discipline.
SFATURI PRACTICE
„Manual” pentru predarea unei ştiinţe
„Matematica nu e grea prin conţinutul său, le este doar prost prezentată celor mici. Majoritatea colegilor mei se mul ţumesc să scrie pe tablă formule pe care elevii le copiază şi s-a încheiat ora. Reuşita în predarea matematicii se obţine prin a te apleca până la nivelul de înţe le ge re al copilului. Dacă îi înşiri in formaţii care nu au nicio legătură cu ce ştie el deja, atunci evident că se produce o ruptură, iar copilul nu înţelege”, exemplifică profesorul Ioan Ursu atitudinea unor dascăli.
Acesta şi-a dezvăluit şi secretul care i-a adus succesul la catedră: „Pentru mine, programa a fost întotdeauna orientativă, doar ca să mă ghidez după ea, întotdeauna am adaptat-o clasei, nivelului copiilor. Când mergeam la olimpiadele naţio nale, mă întrebau colegii de la licee bune cum de eu vin cu câte patru copii de la un liceu cu profil industrial, iar ei doar cu câte unul. E simplu. Trebuie să fo loseşti acelaşi limbaj cu elevii. Nu le predai trei formule şi, dacă vor să întrebe ceva, le ceri să stea în bancă”, mai spune dascălul.
Povestea şi apoi formula
În plus, susţin specialiştii în domeniu, profesorul trebuie să aibă în permanenţă o atitudine pozitivă faţă de elev, să-l încurajeze. „Întotdeauna am încurajat elevii. Dacă găsea un copil o soluţie proprie la o problemă, îi dădeam de înţeles că soluţia mea nu e atât de bună. Copilul trebuie să aibă satisfacţii”, completează Ioan Ursu, în opinia căruia cel care stă la catedră trebuie, de fapt, „să-i încânte” pe cei mici.
Concluzia: „Rolul dascălului este vital în a-l face pe elev, indiferent de vârstă, să îndrăgească un obiect greu, cum e matematica”, crede profesorul care a predat, în decursul carierei sale, atât la clasele primare, cât şi la gimnaziu şi la liceu. „Am avut o fetiţă de clasa a IV-a care învăţa matematică cot la cot cu frăţiorul ei de clasa a V-a. Acum, fiind şi ea la gimnaziu, mi-a mărturisit că urăşte matematica. Când îl vede pe profesor cât e de plictisit şi că nu ştie să explice, nu-i mai vine să înveţe”, încheie Ursu.
Reuniţi la ceremonia de lansare a „Anului matematicii în şcoala românească”, specialiştii în domeniu au dat câte un exemplu de „bună practică în predare” pentru ca nebunia formulelor învăţate pe de rost să dispară, iar matematica să devină o materie iubită.
„Am observat, mai ales la gimnaziu, că e mult mai interesant pentru copii ca lecţiile să fie însoţite de poveşti din istoria matematicii. Motivul: elevii îşi amintesc mai repede lecţia dacă aceasta e legată de o pove ste. De matematică trebuie să te apropii cu blândeţe, nu să intri cu picioarele. În plus, nu trebuie să fii arogant cu elevii, să le arăţi că tu ştii şi ei nu, trebuie să le laşi senzaţia că ei au descoperit soluţia”, conchide Ion Cicu, profesor la Şcoala 96 din Capitală.
EXPERIMENT
Elevii se mută la catedră preţ de o oră
Anul acesta - în care se aniversează un secol de la înfiinţarea Societăţii de Ştiinţe Matematice din România -, elevii vor putea participa la o serie de evenimente de popularizare a uneia dintre cele mai grele materii, iar das călii vor avea ocazia să-şi perfecţione ze metodele de predare.
Concret, organizatorii îşi propun să implice peste 25.000 de elevi şi 1.000 de profesori din 1.000 de şcoli din toată ţara, în încercarea de a schimba mentalităţile învechite legate de matematică. Detaliile despre proiecte vor fi publicate pe un site creat special - www.anulmatematicii.ro -, care va cuprinde în curând şi un scurt „manual de bună practică” pentru dascăli.
Un rol important îl vor avea însă elevii. Astfel, pentru a-i ajuta pe cei mici să înţeleagă mai bine mecanismele predării unei ore, în seria de e venimente ale Anului matematicii a fost introdus şi un con curs care presupune ca un elev din fiecare şcoală inclusă în proiect să susţină o lecţie.
„Luca, elevul din clasa a VII-a care a predat deja «Asemănări», şi-a pregătit foarte frumos lecţia, dar când s-o prezinte, nu i-a prea ieşit. Mi-a mărturisit apoi că a avut emoţii. A predat foar te dezordonat, a avut fraze incoerente, a scris pe o tablă, apoi pe alta. Şi-a dat însă seama unde a greşit şi m-a asigurat că data viitoare se va descurca mai bine”, a povestit profesoara Florica Banu, de la Şcoala 79 din Capitală - aleasă pentru a da startul concursului.
Dacă ar fi să puncteze câteva dintre problemele sistemului, dascălul s-ar opri la notarea prea îngăduitoare şi la îngreunarea programei de către profesori.
„Programa la gimnaziu nu e atât de încărcată, pro fesorii o îngreunează prin e xer ciţiile multe pe care le dau elevilor ca temă sau pe care le fac la clasă. Iar faptul că mediile din clasele V-VIII contează la admiterea la liceu, iar cele din clasele IX-XII la admiterea la facultate îi face pe profesori să dea note prea mari, neacoperite de realitate”, explică profesoara.
